DUHUL DESFRANARII

Eu sunt diavolul desfrâului, al luxului și al sulemenirii. Pe toate drumurile mă plimb vesel, zâmbesc la toate răspântiile, mă odihnesc şi mă răsfăț cel mai mult la petreceri, îndulcesc ochii tinerilor, sparg vasele cele mai cinstite, înşel minţile cele mai lăudate.

Stau neizgonit chiar în casele căsătoriţilor, nu sunt departe nici de casele văduvelor, umblu peste tot şi intru nepoftit dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniilor din Biserică.

Aşa îmi bat joc de trupurile cele mai tinere, pătez obrajii cei mai curaţi, amăgesc pe mamele cele mai tinere, iar uneori umplu de necinste şi pe cele mai în vârstă.

Eu, duhul desfrânării, bat la poarta fiecărui muritor, deschid uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoi cugetele cele mai tari şi şoptesc tuturor la ureche.

Eu le învăț pe femei cum să se împodobească mai frumos, să stea cât mai mult în fața oglinzii, ca să atragă pe bărbați în păcatul desfrânării.

Eu le învăț să-și cumpere haine luxoase, să umble cât mai dezgolite, să se machieze și să se sluțească.

Ele sunt cele mai bune unelte ale noastre prin care câștigăm cele mai multe suflete pentru iad.

Eu le învăț pe femei cum să-și omoare pruncii în pântece.

Eu aprind trupurile și înfierbânt mințile.
Pe cei tineri îi învăț să trăiască necununați.

Pe cei căsătoriți îi învăț să se spurce în zilele cele mai sfinte, în posturi și sărbători. Îi învăț să se uite după femeile altora.

Nici cei bătrâni nu sunt scutiți de gândurile cele spurcate, căci deși nu mai trăiesc cu femeile lor, mă au în casă prin televizor, le joc pe masă cum vreau, iar ei privesc cu plăcere filme pornografice și tot ce le ofer eu.

Alții mă au expus la vedere, căci și-au lipit pe pereți nuduri cu femei și mă văd ori de câte ori trec prin camere.

Eu sunt icoana curvarilor și sunt mulțumit că oamenii mă iubesc, mă încălzesc, mă primesc în casele și în inimile lor, căci nici nu trebuie să mă lupt cu ei prea mult. Eu mai mult stau deoparte și îi învăț pe oameni cum să-și întindă curse unii altora și să-i atragă pe alții în desfrâu.

O mică parte de oameni mi-a rămas, dar mă lupt din răsputeri s-o câștig și pe aceasta.

De acești oameni nu am reușit să mă ating deloc până acum și oricât m-aș lupta, nu am putere asupra lor. Când le săgetez un gând spurcat în minte, aceștia nu-l primesc, căci au mintea ocupată cu rugăciunea, fredonând neîncetat numele Hristosului lor.

Se împărtășesc, iau anaforă și agheasmă, se ung cu miruri date de popii lor și poartă la gât lemnul Celui răstignit. De aceștia nu mă pot atinge.



Din Cum castiga diavolii sufletele

http://www.ganduridinierusalim.com/

Iertarea eliberează emoţiile negative şi vindecă sufletele

Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării.

Iertarea, un proces care ne aduce libertate

Ce este iertarea? Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm”. Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstram mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului”, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele. Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenarile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

Iertarea, o faptă de iubire

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

Să privim iertarea ca pe un dar divin

Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra”, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi neacceptare personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.

Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.

„Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă”

Catalina: „Pentru mine, iertarea ţine de curaj. Nu sunt o curajoasă şi de aceea nu ştiu să iert. Frica sapă în mine răni care se umplu de veninul mâniei. Mă calmez apoi şi cred că starea mea de remuşcare cauzată de disputa cu cel care mi-a greşit e tot una cu iertarea, atâta vreme cât am fost onestă cu el, cât am respectat adevărul, cât mi-am apărat demnitatea. Nu cred că am iertat ceva cu adevărat. Am izbucnit, am argumentat, am reacţionat, am plâns, am suferit dar… atât. Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă. Un gând bun, atunci, un cuvânt blând, spus în primul rând cu grijă pentru cel din faţa mea, este, cu adevărat, un dar. Eu nu pot ierta, mă rog doar să ierte Dumnezeu în mine, cum ştie el, poate cu bunătate, cu blândeţe şi grijă pentru semenul meu.”

„A ierta este un act voluntar şi conştient”

Roxana: „Am crezut mult timp că iertarea e sinonimă cu împăcarea. Că, dacă cineva îţi greşeşte şi îl ierţi, intervine inevitabil şi împăcarea. Gândind astfel, mi-a fost foarte greu să înţeleg cum să procedez atunci când relaţia cu o prietenă foarte apropiată s-a deteriorat, în urma unui conflict. Eu o acuzam că mi-a greşit, ea îmi reproşa că vina îmi aparţine. Simţeam că nu mai e cale de împăcare, dar îmi doream să găsesc liniştea şi să pot ierta.

În acea perioadă am citit într-un material că a ierta este un act voluntar şi conştient, ce poate fi urmat sau nu de o împăcare. Privind în urmă la relaţia noastră, am văzut-o ca pe un şir lung de tensiuni mocnite, nerezolvate, nediscutate de teama unui conflict. Iar când conflictul a izbucnit totuşi, relaţia neautentică de până atunci nu a rezistat. În acel moment am înţeles că ceea ce am putut oferi fiecare în cadrul relaţiei a fost insuficient, că am evoluat diferit şi că nu ne mai regăsim în imaginea pe care fiecare şi-a format-o, iniţial, despre cealaltă. Când am înţeles asta, mi-a fost uşor să accept şi să iert, m-am simţit liniştită, împăcată şi i-am dorit din tot sufletul fostei mele prietene să îşi găsească liniştea.”•

Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie

Articol relatat de ziarullumina.ro

Pazirea mintii de curiozitate

 

Dupa cum e necesar a ne pazi mintea de ignoranta, cum am spus, tot atat de necesar este s-o pazim de curiozitatea nemasurata, opusa ignorantei. 

Fiindca odata ce am incarcat-o cu multe ganduri si cugete desarte, dezordonate si neingaduite, o facem incapabila. 
Nu mai e in stare a dobandi ceea ce-i necesar adevaratei noastre mortificari si perfectiuni. De aceea, trebuie sa te ocupi numai de acele lucruri care sunt necesare, chiar daca ti-ar mai fi permise si altele.
 Aduna-ti atat cat poti in tine gandirea. 
Totdeauna. Informeaz-o despre lume, de cele ce se petrec in Univers. Informatiile, noutatile proaspete si toate prefacerile si schimbarile mici si mari ale lumii si ale Tarii tale sa fie pentru tine ca si cand nu s-ar fi mtamplat nimic. Dar chiar daca-ti sunt aduse de altii, respinge-le, departeaza-le de la inima si imaginatia ta. Fii un culegator harnic al lucrurilor duhovnicesti si ceresti. 
Nu cauta sa cunosti altceva in lume decat pe Cel Rastignit; Viata si Moartea Lui. Acestea cer luarea aminte a ta. Astfel vei fi mult bineplacut lui Dumnezeu, Cel ce socoteste alesii si iubitii Lui pe cei ce-L iubesc si-nvata a face voia Lui. 

Orice alta chestiune, orice alta informatie si intrebare este egoism si mandrie. Prin aceste unelte diavolul cauta sa castige vointa celor ce dau atentie vietii duhovnicesti. El lupta din toate puterile si se sileste a invinge mintea lor cu curiozitati de acest fel. 
El vrea sa cucereasca prin aceste mijloace ambele, mintea si vointa.
Prin urmare, cauta adesea a da oamenilor notiuni, fie ele chiar inalte, subtile si curioase, mai ales celor ce vor sa le pastreze in minte si celor ce repede se ataseaza lor.
Stapaniti de placeri, de discutii asupra acestor notiuni inalte, prin care ei gresit socotesc a placea lui Dumnezeu, uita a-si curati inimile, a se gandi la slaba lor cunoastere, la adevarata mortificare si la taierea vointei.
 Sunt cuprinsi de patima mandriei si devin ei insisi idolii cugetarii lor. De aceea, incet-incet, pe nesimtite, fara a-si da seama, ajung a crede ca nu mai au nevoie de sfatul altora.
 Atunci se obisnuiesc, in orice trebuinta, sa alerge la propria lor judecata. E un lucru foarte periculos si greu de indreptat, fiindca aroganta gandirii e mai periculoasa decat cea a vointei. 
Cand aroganta vointei, manifestata in minte, e mai usor a fi remediata, supunandu-se celei ce-i urmeaza. Dar cand mintea are o opinie gresita, ca judecata ei este mai buna decat a celorlaiti, cum si prin ce poate fi corijata? Si cum poate un om sa se supuna rationamentului celorlaiti cata vreme il considera nu asa de bun ca al sau?
Daca-i asa, ca ochiul sufletului, care-i mintea, prin care e capabil omul a recunoaste si a curati aroganta vointei, este asa de slab, orb si plin de mandrie, cine-l poate vindeca? Si daca lumina-i intuneric si adevarul logic eroare, cum poate ilumina ori corecta pe celelalte? Pentru acest motiv sa rezisti pe cat iti este cu putinta acestei arogante periculoase a mintii, inainte ca ea sa patrunda in simtirile tale; si rezistand curata-ti gandirea in toate adancimile si unghierele ei si supune opinia ta parerii altora. Fii nebun, neintelept pentru iubirea lui Dumnezeu si atunci vei fi mai intelept decat Solomon. "De socoate cineva din voi sa fie intelept in veacul acesta, sa se faca nebun ca sa ajunga intelept. Pentru ca intelepciunea lumii acestea este nebunie inaintea lui Dumnezeu" (I Cor. m, 18-19). 

 Cum sa formam vointa ca in toate actiunile noastre interne si externe, in ultimul ei scop sa doreasca numai a placea lui Dumnezeu

 Pe langa formarea mintii, trebuie sa conducem si vointa noastra. S-o indrumam in asa fel incat sa nu putem inclina spre poftele ei. Ea sa devina una cu vointa lui Dumnezeu! 
Trebuie, iubite frate, sa nu crezi ca toate ale tale sunt suficiente, ci sa voiesti sa cauti acele lucruri care sunt placute lui Dumnezeu. Dar in legatura cu aceasta, sa-ti orientezi astfel vointa ca si cand ar fi miscata de Dumnezeu, ca sa-I placi Lui. Acesta-i scopul final. Pentru acest scop final avem a duce o lupta mai mare, cu natura noastra, decat cu oricare alt lucru. Natura noastra inclina in dorintele ei asa de mult incat in toate domeniile, uneori chiar si in domeniul nostru spiritual, ea cere raspunsul si placerea ei. Si atunci se simte hranita de aceste pofte ca de o adevarata hrana.
Din aceasta cauza cand lucrurile spirituale ne sunt oferite atunci cand le dorim si le cautam, dar nu ca fiind introduse de vointa lui Dumnezeu, ori numai in vederea faptului ca noi sa placem lui Dumnezeu, ci pentru acea placere si bucurie care se naste din dorirea acelor lucruri pe care Dumnezeu le doreste. Aceasta greseala e mult mai condamnabila decat dorinta in sine.
De aceea nu-i deajuns a dori acele lucruri placute lui Dumnezeu, ci si a le dori pentru aceleasi motive pentru care plac lui, Dumnezeu .

 Cand nu urmam vointei lui Dumnezeu, intampinam multe deceptii din cauza iubirii de noi insine. 
 Trebuie sa urmam voii Lui, numai pentru Marirea Lui, nu din interesul nostru. Numai pentru acest motiv sa-L dorim, sa-L ascultam, cum am spus mai sus.
Deci, iubite frate, ca sa te poti pazi de aceste curse, care nimicesc orice cale a desavarsirii si sa poti progresa a dori si a face orice act numai pentru Vointa, Slava si buna placere a lui Dumnezeu, ca sa-I poti sluji numai Lui (Cel ce in toate actiunile si gandurile noastre doreste a fi El Insusi inceputui si sfarsitui) - foloseste aceasta metoda.
Cand vrei sa-ncepi vreo actiune care-i placuta lui Dumnezeu ori care, in genere, este buna, nu apleca indata vointa ta s-o doreasca. Intai ridica-ti mintea la Dumnezeu si vezi daca El doreste aceasta si daca prin aceasta tu ii vei placea numai Lui. Daca iti dai seama ca propria-ti inclinatie este miscata de vointa divina, atunci trebuie sa doresti acest act si sa-l intreprinzi, fiindca Dumnezeu il doreste. Este numai pentru placerea si Marirea Lui.
Tot astfel, cand vrei sa refuzi ceea ce nu-i place nici lui Dumnezeu, adica, raul, nu-l refuza indata. Ridica intai privirea mintii la Vointa Lui cea dumnezeiasca. Numai dupa aceea sa refuzi. Asa vei fi placut lui Dumnezeu daca refuzi ceva. Coruptiunea naturii este foarte subtila si de aceea putini o cunosc. Putini pricep amagirea ei. Totdeauna ea cauta in mod tainic ale ei. Deseori pare ca scopul ei este ca noi sa placem numai lui Dumnezeu. Totusi in realitate nu-i asa.Singurul mijloc prin care putem scapa de aceasta amagire este curatenia inimii. Puritatea inimii consta in nimicirea omului vechi si ridicarea celui nou. Pe aceasta linie si la acest scop se misca si tinteste tot razboiul nevazut.
De vrei sa te-nvat mestesugul acestei lupte, asculta:
La-nceputui oricarei actiuni trebuie sa lupti, cat poti, impotriva oricarei vointe private, si sa nu doresti, nici sa refuzi ceva, pana ce n-ai inteles ca tu esti purtat numai de Vointa lui Dumnezeu. Dar daca in toate celelalte actiuni ale tale si fara-ndoiala in lucrarea interioara a sufletului, nu poti sti daca esti miscat de Dumnezeu, de bunavoirea Lui , totusi multumeste-I ca cel putin virtual ai totdeauna de partea ta o buna intentie a place lui Dumnezeu in orice fapta.In faptele care cer oarecare timp, nu numai la inceput, e bine sa actionezi nu numai dupa vointa Atotputemicului ci si catre scopul la care te vei gandi necontenit, fiindca daca nu-ti amintesti mereu cazi in pericolul a fi in legatura iubirii naturale de tine. Atunci inclini mai mult spre tine decat spre Dumnezeu! De aceea nu te lasa furat de timp, ci hotaraste de la inceput. 

 Prin urmare, oricine nu da atentie acestui lucru, incepe adesea a face o fapta cu un scop care-i bine placut lui Dumnezeu; dar mai tarziu, incet, incet, pe nesimtite merge numai dupa bunaplacerea voii sale. 
Atunci uita dumnezeiasca Vointa. 
Este atat de dominat de placerea acelei fapte, incat daca Dumnezeu Insusi cere acest lucru ori il cearta, cu vreo boala, ispitire ori cu alte mijioace, el se tulbura, e vexat si uneori blameaza pe unul ori pe altui, ca l-au sfatuit, ba uneori murmura, si impotriva lui Dumnezeu. Acesta-i un indiciu sigur ca gandul si fapta lui nu sunt ale lui Dumnezeu ci ele au iesit dintr-o radacina periculoasa si corupta - iubirea de sine.
Fiindca cel purtat numai de vointa si buna placere a lui Dumnezeu nu doreste a face altceva mai mult decat altul, chiar daca-i ceva inalt si mare iar altceva jos si foarte mic. El le doreste deopotriva potrivit cu ceea ce-i placut lui Dumnezeu, fiindca numai El cunoaste timpul, felurile lucrarilor si alte imprejurari.
Acest om, fie ca pune mana a face ceva mai important si mai mare, fie ceva mai de jos si mai mic, ramane acelasi pasnic si statornic, fiindca oricum isi ajunge scopul si tinta lui care nu-i altceva decat a placea lui Dumnezeu in toate faptele, fie in viata fie dupa moarte.
Deci, iubitule, ia seama totdeauna si ai in vedere a dirija faptele tale catre acest scop perfect. Iar daca uneori esti manat de dispozitia sufletului tau a face ceva bine sa scapi de pedeapsa iadului ori sa te poti bucura de Rai sa-ti dai seama ca atunci ai a face cu buna placere si vointa lui Dumnezeu Cel ce doreste ca tu sa intri in Imparatia Cerurilor, nu in iad.
A face ceva neinsemnat, fie chiar cel din urma lucru, ceva trecator, totusi daca e ceva care-i place numai lui Dumnezeu, potrivit Maririi Lui, atunci depaseste cu mult ori lucrare inalta, de cinste, slavita si foarte mare.
Deci, la Dumnezeu numai un ban dat omului sarac in numele Lui e mai bine primit, daca vrei sa placi dumnezeestii lui Mariri, decat sa fii incarcat de multe averi, cand vrei sa faci aceasta cu alt scop, chiar daca faci aceasta ca sa te poti bucura de bunurile ceresti, care nu-s numai bune, ci si de dorit.
Aceasta formare pe care trebuie s-o pui in practica in orice fapta, adica, sa urmaresti o unica tinta, numai a placea lui Dumnezeu, aceasta exercitare poate parea grea la inceput, dar mai tarziu ti se pare usoara pe masura ce dai totdeauna atentie dorintii lui Dumnezeu si nadajduiesti catre El, cu o vie dispozitie a inimii tale.
In masura recunoasterii Nemarginitului Dumnezeu vei fi mai fervent si mai dispretuitor al vointii tale. Si astfel mai usor si mai repede dobandim obisnuinta a face orice fapta a noastra numai pentru iubirea si buna placerea acestui Stapan, care singur se cuvine a fi iubit.
In sfarsit, daca vrei sa te convingi daca Dumnezeu te poarta spre vreo actiune, cere aceasta de la Dumnezeu cu rugaciune fierbinte. Roaga-te Lui s-adauge si Harul Sau pe langa celelalte nenumarate binefaceri si haruri pregatite si date tie. Totdeauna te va ajuta.

 Consideratiuni care indupleca vointa omului a dori ceea ce-i bineplacut lui Dumnezeu

In legatura cu acestea, ca sa poti misca vointa cu cea mai mare atentie, a dori in toate lucrurile bineplacerea si slava lui Dumnezeu, adu-ti aminte adesea: ca El te-a onorat in diferite chipuri si te-a iubit: te-a creat din nimic dupa chipul si asemanarea Lui si a facut toate celelalte creaturi pentru slujirea ta; El te-a regenerat din imparatia si puterea celui rau, trimitand nu un inger, ci pe singurul Sau Fiu sa te rascumpere; nu cu pret de aur si argint trecator, ci cu prea pretiosul Lui Sange si prin moartea cea mai dureroasa si mai infama. Apoi, dupa aceasta, aminteste-ti ca-n orice ora si-n orice clipa te pazeste de vrajmasi; cu Darul Sau dumnezeesc El lupta pentru tine. E gata a te hrani si a te intari. El este de-a pururi in Sf. Taine.
Acesta-i un semn de onoare exceptionala si de dragoste nemarginita ce ti-o poarta Dumnezeu. E o cinste asa de mare incat e greu de inteles cum de ne-a acordat-o noua celor nemernici Imparatul Imparatilor. Iar pe de alta parte ce onoare, ce reverenta ne-a dat ca sa ne putem ruga Maririi Lui, Cel ce ne-a facut lucruri asa de mari si minunate?!
Daca regii pamantesti cand sunt cinstiti chiar si de oamenii cei mai nevrednici si de jos, sunt datori a nu refuza cinstirea, cu cat mai mult nu suntem noi auziti de marele imparat, Domnul tuturor, care ne-a cinstit si ne-a iubit asa de mult? Pe langa acestea, cum am spus, s-avem totdeauna in minte mai mult decat orice ca Dumnezeeasca Majestate in Sine este infinit mai vrednica a fi cinstita si servita de toti dupa buna Ei placere.

 Multe dorinti si pofte care sunt in om. Lupta dintre ele.

Afla ca-n acest razboi sunt doua vointi in noi, una contrara alteia. Una a partii rationale si de aceea se numeste Rationalul si vointa superioara. Cealalta a simturilor si de aceea este numita sensibila , vointa inferioara. Ultima de obicei mai este numita vointa irationala , vointa poftelor si a pasiunilor corporale.
Cu vointa superioara, rationala, dorim numai lucrurile bune, iar cu cea inferioara, irationala, dorim numai lucrurile rele.
Deci, cand dorim ceva numai cu simturile, atat timp cat nu consimtim la aceasta cu vointa superioara si rationala, nu stim daca-i adevarat ceea ce dorim. In aceasta, adica in vointa superioara, consta tot razboiul nevazut. In vointa superioara.
Fiindca vointa rationala care-i intre vointa lui Dumnezeu si cea a simturilor se lupta fie cu una fie cu alta. Fiecare din acestea cauta s-o castige si s-o supuna.
De aceea cei ce doresc sa schimbe viata lor trupeasca si sa o puna in slujba lui Dumnezeu, atunci, mai ales la inceput intampina mari tulburari, dureri si amaraciuni. Mai ales cand raul a devenit obisnuinta. Fiindca opozitia pe care vointa rationala o primeste de la vointa lui Dumnezeu si de la cea a vointii simturilor care stau de o parte si de alta si lupta impotriva ei, este asa de puternica cand biruinta ei se castiga cu multe sudori. Antagonismul lor e greu de inteles celui ce si-a facut obisnuinta a trai fie in virtuti, fie in vicii, care se multumeste a trai fie in unele, fie in altele. Pentru ca virtuosul se supune usor vointii lui Dumnezeu, iar cel vicios inclina spre vointa simturilor, fara nici o opozitie nu poate izbuti. Deci cel ce doreste sa obtina virtuti crestine si sa slujeasca lui Dumnezeu, daca nu se leapada nu numai de placerile mai mari ci si de cele mai mici, de care este legat cu dragoste pamanteasca, se intampla ca foarte putini ajung la desavarsire.
Fiindca atunci cand au izbutit, prin mari sfortari, sa stapaneasca placerile mai-mari, nu mai vor sa se sileasca a supune si poftele lor mai mici si mai nebagate in seama. Acestea-i domina in tot ceasul.
De pilda: sunt unii care, desigur, nu se gandesc la situatia si lucrurile ce apartin altora, totusi iubesc pana la exces pe ale lor; altii nu cauta cinste, totusi n-o refuza daca le este data, ba chiar o doresc pe ascuns si uneori o cauta prin diferite mijioace. Iar altii tind cu statomicie posturile hotarate, dupa datoria lor, totusi sunt stapaniti de lacomie si mananca mai mult decat trebuie. Altii traiesc in austeritate, abtineri si nevointi, totusi nu se despart de unele tovarasii care le plac; desi acestea constituie o mare piedica a vietii spirituale si a unirii cu Dumnezeu. Mai ales, acele tovarasii facute cu persoanele tinere si devotate.
Din cele spuse rezulta ca cei ce traiesc astfel infaptuiesc lucrurile bune in mod imperfect, cu mai putina cinste, fiindca ei cauta maririle lumii.
De aici rezulta ca ei nu progreseaza in calea mantuirii ci dau inapoi si cad in rautatile dinainte. Nu iubesc adevarata virtute, nici nu se arata recunoscatori lui Dumnezeu, Care i-a rascumparat din tirania si robia celui rau. De aceea totdeauna sunt ignoranti si orbi incat nu vad pericolul in care se gasesc, pe cand ei se considera mantuiti si in afara de orice pericol.
Aici este o greseala mult mai mare decat se crede de obicei. Sunt multi din cei ce duc o viata duhovniceasca, totusi se iubesc mai mult decat le este ingaduit. Fiindca sunt legati de poftele lor si nu se impaca cu altii care sunt opusi inclinatiilor lor naturale si unor pofte stranii. Impotriva acestora ei declara razboi si lupta din rasputeri. De aceea, iubite frate in Domnul, te sfatuiesc sa fugi totdeauna de dificultatea si tulburarea adusa de acest razboi, chiar daca ti s-ar parea ca uneori esti biruitor, fiindca Intelepciunea lui Sirah zice: "Nu ura lucrurile grele" (VH, 15).
Aici este tot greul. Cu cat iubesti mai mult greutatea faptei bune cu atat ajungi biruitor mai repede. Ce zic? Daca doresti mai mult razboiul tulburator decat unele virtuti si victorii, desigur mai repede vei dobandi tot binele.


http://sfantulioancelnou.ro/carti/Razboiul_nevazut

Sfantul Ioan Gura de Aur 

,, Cum sa ne ordonam gandirea ca s-o ferim de ignoranta,,

 

 Daca ramanem numai cu suspiciunea de noi si nadejdea in Dumnezeu, asa de necesare in acest razboi, nu numai ca nu vom invinge, dar vom si cadea in multe rele. 
Deci, pe langa acestea mai e nevoie si de formarea si de instruirea noastra, cum am spus la inceput. Acesta-i al treilea lucru. Ea se adreseaza mintii si vointii.
 Trebuie sa ferim mintea de nestiinta. Ignoranta este un mare dusman al mintii. O intuneca, si o opreste de la orice cunoastere a adevarului, obiectul ei de preferinta.
De aceea trebuie s-o educam in asa fel, incat sa fie in stare a discerne desavarsit, binele necesar noua pentru curatirea sufletului nostru de patimi si sa-l impodobim cu virtuti.
Doua sunt caile de curatirea si luminarea mintii: prima si cea mai importanta este calea rugaciunii . Cu rugaciunea ajungem la Sfantul Duh si-L induplecam sa se indure a revarsa peste noi si in sufletele noastre dumnezeeasca Lui Lumina. Iar El va face aceasta daca cerem cu nadejde de la Dumnezeu, numai de la El, daca facem voia Lui cea sfanta si daca supunem tot ce avem parerii, experientei si sfatului Parintilor nostri spirituali.
A doua cale este cea a unui continuu exercitiu de atenta reflectie si contemplatie a acelor lucruri incat s-ajungem a recunoaste clar ce-i bun si ce-i rau; nu dupa simturi si dupa conceptia lumii, ci dupa drepta judecata si adevarul Duhului Sfant. Adica, adevarul Scripturilor inspirate de Dumnezeu, al Sf. Duh Cel ce a insuflat pe sf. Parinti si Dascali ai Bisericii noastre. Fiindca atunci cand aceasta reflectie si contemplatie este dreapta si sanatoasa, ne da putinta sa vedem limpede ceea ce este lucru de nimic, desert, fals; toate aceste lucruri pe care lumea oarba si corupta le iubeste si alearga dupa ele pe toate caile.
Adica, placerile si bunurile lumii nu sunt altceva decat vanitatea si moartea sufletului, insultele ce ni le aduce lumea ne produc adevarata marire; necazurile ne fac bucurie; iar faptul ca iertam dusmanilor nostri si le facem bine este o marinimie de suflet si dovada cea mai mare de asemanare cu Dumnezeu.

Este mai de pret ca cineva sa se supuna lumii decat sa fie stapanul intregii lumi. Este lucru mai marinimos si mai nobil ca cineva sa asculte de buna voie decat sa supuna si sa comande marilor Imparati. Cunostinta smerita de noi insine trebuie cautata mai mult decat cea mai inalta dintre toate stiintele. A birui, a taia poftele si vointa noastra, oricat de puternice ar parea, este lucrul mai de pret decat a cuceri multe redute si intarituri ale cine stie caror armate puternice si decat a face ca mortii sa invie.

Dreapta si falsa judecata

De ce nu putem face dreapta distinctie intre lucruri si prin ce mijloace sa le recunoastem?
Nu rationam bine in aceste lucruri si in multe altele fiindca nu cautam sa le patrundem mai adanc, ci le uram ori le iubim numai privindu-le din afara. De aceea iubirea ori ura lor prejudiciaza si intuneca mintea noastra. Din aceasta cauza ea nu poate discerne adevarul in natura lui intima
Deci, tu frate, daca voiesti sa nu intre in mintea ta aceasta eroare, ia seama bine si oricand vezi cu ochii ori meditezi cu gandul ceva, controleaza-ti vointa atat cat poti, n-o lasa sa lucreze, sa iubeasca ori sa urasca acel lucru, ci mediteaza-L numai cu mintea.
Si intai de toate, sa recunosti ca daca acest lucru este neplacut si contrar pornirilor tale naturale, ura te amageste sa-l detesti, dar daca iti face placere esti impins de iubire sa-l dorcsti.
Atunci cand mintea nu-i intunecata de patimi, ci-i libera si curata, poate vedea adevarul si patrunde pana in adancimile lucrului, vede unde este raul, ascuns in placerile josnice ori unde este binele acoperit de rau.
Dar cand se intampla ca vointa sa fie prejudiciata sa iubeasca ori sa urasca ceva, nici mintea nu mai poate zice altfel; ea nu-l mai poate cunoaste decat asa cum porunceste vointa.
 Aceasta dispozitie ori, mai bine zis, aceasta pasiune se ridica in mijlocul functiunilor psihologice ca un zid intunecos. Intuneca mintea care vede lucrul altfel decat este in realitate si asa trece la aprecierea vointei.
   Cu cat vointa merge dupa gustul ei urand ori iubind un lucru oarecare, cu atat mintea e mai intunecata.
 Iar intunecata complet primeste orice ca placut si frumos. 
 Deci, daca nu-i pazita legea, foarte necesara pentru aceasta formare, adica, sa-ti restrangi vointa de la ura si dragostea grabita, aceste doua puteri ale sufletului, adica gandirea si vointa, totdeauna lucreaza rau, ca intr-un cerc, de la intuneric la un intuneric mai mare, de la o eroare mica la alta mare.


sursa http://sfantulioancelnou.ro/carti/Razboiul_nevazut