La întrebarea ce este pocăința, într-una din scrisorile sale, Sfântul Teofan Zăvorâtul a spus că pocăința înseamnă „a aprinde foc în jurul tău”.
Că precum cel cuprins de flăcări caută scăpare, așa și sufletul, dacă va vedea că toată lumea arde în jurul său, va alerga la Dumnezeu.
Am găsit aceeași comparație și la Macarie Egipteanul: Dintr-o casă cuprinsă de foc ‒ zice Sfântul ‒ cel care vrea să se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea să-și mai salveze ceva din bunurile pe care le iubește piere în flăcări, odată cu acestea...
Pentru un câștig neînsemnat, se prăpădește prin propria-i voință, din cauza întârzierii, a amânării. Acest foc l-a aprins Apostolul Pavel în ascultătorii săi din Roma.
Dacă ne vom uita bine, vom vedea că Apostolul nu a lăsat nici o „crăpătură” prin care ascultătorul să poată fugi de Hristos.
Acesta nu mai poate da nici tradiționala replică: „Ia mai lasă-mă în pace, să-mi trăiesc viața așa cum vreau!”, pentru că Pavel i-a vorbit mai înainte și i-a demonstrat că toate nenorocirile i se întâmplă tocmai din cauza asta.
Ierodiacon Savatie Baștovoi,
În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 91-92 sursa doxologia.ro
„Mâhnit este duhul meu în mine şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu”.
David vrea să spună aici „Duhul meu a fost cuprins de accedie”, adică de tristeţe, de mâhnire, de lipsa poftei de viaţă, de tulburare. A fost cuprins de o asemenea stare, ca şi cum ar fi murit, nu ar mai fi viu, înăuntrul lui nu ar mai exista viaţă.
La acest aspect să luăm aminte în mod special, aici vorbeşte David care, aşa cum arată lucrurile, nu se găseşte în boală, ci este din acest punct de vedere un om sănătos trupeşte.
Cu toate acestea, pentru că simte mai departe răutatea vrăjmaşului, nebunia lui pierzătoare, crede că a ajuns pe o cale fără ieşire, lipsit de apărare, părăsit, însingurat, că nu se mai poate sprijini pe nimeni. De aceea se mâhneşte duhul şi se tulbură sufletul lui. Acesta, vă repet, se simte un om normal, care nu are stări de boală şi este, din acest punct de vedere, perfect sănătos.
Ceea ce i se întâmplă lui David găsim în mod clar în stările psiho-patologice. Sunt suflete care nu trăiesc stări normale, care nu pot să aleagă şi pentru care nici chiar dacă ştiu exact ce se întâmplă, ca şi cum mai mult se încurcă în acestea, mai mult trăiesc şi mai puţin cunosc ce este cu ele. Aşadar, când sunt stăpânite de starea aceasta, se simt nefolositoare, ca şi cum nu ar mai avea putere, dispoziţie, dorinţă de viaţă, curaj să mai trăiască. Până într-atât este dominat de lipsă de viaţă, de această stare întreg duhul lor. Nu mai au nici un fel de interes.
Socotesc că dintre stările psiho-patologice aceasta este, poate, mai rea decât toate. Celelalte simptome, mai mult sau mai puţin, pot fi înfruntate de om, dar aceasta de aici – pe care o are adânc înlăuntrul lui, lipsit de simţământul realităţii, fără nici un interes, fără pic de curaj, fără dorinţa de a trăi măcar un minut, să poarte acesta povară, măcar câteva clipe – este cea mai rea.
Aşadar, pe ea o găsim în stările psiho-patologice, dar se pare că mai mult sau mai puţin şi alte suflete sunt stăpânite de ceva asemănător, de vreme ce o spune aici şi David: „Mâhnit este duhul în mine. Şi inima mea încremenită înăuntrul meu”.
Adică o stare o aduce pe cealaltă. Nu este de ajuns că vine această mortificare care nu este uşoară, pentru că una este atunci când cineva este obosit şi nu are curajul să mai lucreze, ci deja se bucură, pentru că este îndreptăţit să se retragă, să se odihnească, şi alta este acea lipsă de viaţă a duhului, a sufletului întreg.
Dar la aceasta se adaugă şi tulburarea inimii, amândouă merg împreună. Adică rar găseşti să aibă cineva doar o mâhnire, o lipsă de poftă de viaţă, ci în cele mai multe cazuri are şi inima împietrită. Astăzi o numim angoasă.
Dar chiar şi normal fiind, omul fiziologic, care nu are stări psiho-patologice şi acesta poate să fie stăpânit, pe lângă duhul accediei şi de împietrirea inimii, în vremea noastră nu sunt puţini cei care au tulburări psihopatologice şi aceştia toţi sunt stăpâniţi pentru mult timp de duhul abuliei, al tristeţii, până într-atât încât cedează cu desăvârşire, nu mai au nici o dispoziţie pentru nimic. Undeva acolo, însă, este prezentă şi această agonie, angoasă, împietrire, cum i-am spus mai sus.
De ce să n-o luăm astfel? Am spus-o şi o repet acum, când o înţeleg mai bine, o îndreptăţesc înlăuntrul meu şi mă conving că aşa este, anume că este un martiriu insuportabil starea aceasta pe care o trăiesc anumiţi oameni chinuiţi de duhul tristeţii şi de împietrirea pe care le-o provoacă, dar socotesc că îi aşteaptă o mare plată de la Dumnezeu, îi aşteaptă cununa cerească.
Adică o stare o aduce pe cealaltă. Nu este de ajuns că vine această mortificare care nu este uşoară, pentru că una este atunci când cineva este obosit şi nu are curajul să mai lucreze, ci deja se bucură, pentru că este îndreptăţit să se retragă, să se odihnească, şi alta este acea lipsă de viaţă a duhului, a sufletului întreg. Dar la aceasta se adaugă şi tulburarea inimii, amândouă merg împreună. Adică rar găseşti să aibă cineva doar o mâhnire, o lipsă de poftă de viaţă, ci în cele mai multe cazuri are şi inima împietrită.
Astăzi o numim angoasă. Dar chiar şi normal fiind, omul fiziologic, care nu are stări psiho-patologice şi acesta poate să fie stăpânit, pe lângă duhul accediei şi de împietrirea inimii, în vremea noastră nu sunt puţini cei care au tulburări psihopatologice şi aceştia toţi sunt stăpâniţi pentru mult timp de duhul abuliei, al tristeţii, până într-atât încât cedează cu desăvârşire, nu mai au nici o dispoziţie pentru nimic. Undeva acolo, însă, este prezentă şi această agonie, angoasă, împietrire, cum i-am spus mai sus. De ce să n-o luăm astfel? Am spus-o şi o repet acum, când o înţeleg mai bine, o îndreptăţesc înlăuntrul meu şi mă conving că aşa este, anume că este un martiriu insuportabil starea aceasta pe care o trăiesc anumiţi oameni chinuiţi de duhul tristeţii şi de împietrirea pe care le-o provoacă, dar socotesc că îi aşteaptă o mare plată de la Dumnezeu, îi aşteaptă cununa cerească.
Cred că am mai spus şi altă dată şi vă rog să binevoiţi să luaţi aminte. Când plecăm de la faptul că Dumnezeu este bun, este oare cu putinţă să gândim că vrea să-l chinuie pe om şi să-l asuprească? Să nu fie aşa!
Dar dacă Dumnezeu îngăduie să existe aceste stări în sufletele unor oameni, aceasta înseamnă că ele fac parte din iconomia Lui, din pronia Lui, aşa cum a îngăduit ca martiri să sufere după voia călăilor. De altfel, însuşi Domnul S-a lăsat în voia oamenilor vrăjmaşi. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu martirii, pe unul l-a lăsat să sufere aici, pe celălalt l-a lăsat să mărturisească în altă parte şi prin ce n-au trecut!
Chinurile acestea, însă, au însemnat dovada care le-a asigurat cununa cerească a împărăţiei lui Dumnezeu, cununa mântuirii. Dumnezeu a îngăduit, El a lăsat să se întâmple martiriul tău şi aşteaptă să ai răbdare, să rezişti şi, pe cât poţi, să-I fii recunoscător. Dintr-un anumit punct de vedere martiriul acesta este mai înfricoşător, pentru că în cazul martiriului sângelui, cineva este chinuit trupeşte, simte durerea, dar nu este stăpânit în totalitate de împietrire, nu are asemenea stări, ajungând pe punctul să moară duhul înlăuntrul lui, întreg sufletul şi el să nu mai dorească nimic. Uneori este mai greu acest martiriu, oricât ar părea de paradoxal. Aşadar, de ce nu priveşti lucrurile astfel, de la tine Dumnezeu nu vrea altceva decât să ai răbdare?
In multe situaţii în care cineva m-a întrebat: „Ce să fac Părinte, ce vrea Dumnezeu de la mine?”, s-a întâmplat să spun, adică am socotit că aceasta trebuia să răspund: „Nimic, vrea doar răbdare! Doreşte să suporţi situaţia ta fără să te jeluieşti, fără să-ţi plângi de milă în starea în care te afli! Arată răbdare până când Dumnezeu va ridica de la tine ceea ce ai!” Şi cred că acesta este cel mai bun lucru, cel mai valoros pe care poate să-l facă cineva, anume să sufere, să îndure, să rabde tot acest martiriu. Multe vor avea de primit aceste suflete!
Să ne amintim încă o dată o imagine caracteristică din Apocalipsă. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vede sute de mii de purtători de veşminte albe stând înaintea tronului Lui Dumnezeu.
Şi-l întreabă unul dintre bătrâni: „Cine sunt aceştia”? „De unde să ştiu, răspunde Apostolul, dacă nu-mi vei spune tu”? „Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului”.
Socotesc că nu este lăsată la o parte nici un fel de strâmtorare şi cu cât este mai mare cu atât este pusă la socoteală, avută în vedere, cu atât mai mult cineva o ia în consideraţie. Aşadar, viaţa pe care o ducem în lume are bucuriile, dar şi strâmtorările şi greutăţile ei. Şi aş zice că fericit este cel care nu se va sminti de ceea ce îngăduie Dumnezeu, ci va răbda.
Doar să-şi găsească un om potrivit un îndrumător spiritual care să-l înveţe să păşească în siguranţă. Desigur, Dumnezeu este Cel care ne conduce, ne ocroteşte, ne primeşte, însă ca oameni avem îndatorirea să lucrăm în aşa fel încât să ne aflăm pe calea cea sigură, nu doar să răbdăm, să ne chinuim, să mergem, ci să fim şi siguri că urmăm învăţătura, ascultarea, calea cea neînşelătoare. Deci, pe această cale, pe acest drum lipsit de înşelăciune pe care ne aflăm, înlăuntrul duhului ascultării şi al învăţării, să ne deprindem pe cât putem, să ne sprijinim încât să împlinim canonul nostru, până când va veni ceasul mântuirii. Nu să răbdăm în mod simplu, ci să ne canonisim şi să avem certitudinea că ne găsim în ascultare, în învăţare, pe drumul fără înşelăciune.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, articol preluat din cartea „Taina suferintei”, Editura Bizantina
Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.
* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi tine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.
* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înteleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.
* Spuneti rugăciunea; aceasta sfinteşte gura, sfinteşte aerul, sfinteşte locul în care a fost rostită.
* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini.
Prin rugăciunea mintii îl loveşti în inimă, de aceea şi reactionează atât de cumplit.
* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet.
Să nu lăsăm mintea fără ocupatie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul sau crestinul mirean care nu zice rugăciunea este monah sau crestin doar pe dinafară.
* Numele lui Iisus sfinteşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru.
În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească.
Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.
* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet.
Leacul, terapia, arma împotriva risipirii mintii este trezvia.
Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.
* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii mintii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâi gândul păcatului.
Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.
* Dacă mintea nu se curăteşte de năluciri,patimi, ganduri desarte, Dumnezeu nu scrie pe lespedea mintii cuvintele Sale.
* Diavolii pun o multime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.
* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.
* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinta ştiintelor; e nevoie de un învătător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul.
Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăta un meşteşug ori ştiintă trebuie să faci ascultare de învătător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinta duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învete pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învătăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile.
Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învete vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.
* Deoarece lucrarea mintii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.
* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!
* Sfintii Părinti foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!
* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îti aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.
* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinta, dispretul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice.
Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.
* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dintii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dintii.
* Pentru ostenelile virtutii vom afla odihnă în cealaltă viată; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sământa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiti de recoltă. Cu ostenelile şi suferintele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.
* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne.
Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinta noastră.
* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispretului?
* Sfintii Părinti s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinŃă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăti în cer.
* Viata de acum este ca un târg; toti schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.
* Silinta aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.
Părintele Efrem Athonitul DESPRE CREDINłĂ ŞI MÂNTUIRE Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfintitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Sfântul Nectarie ne invata sa nu intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc.
Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.
Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu cu toata fiinta noastra, traind o viata curata si sfanta. Sa-l cautam pe Domnul, slujindu-l si implinindu-i poruncile. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase.
Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.
Cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie
Ma numesc Boncea Ileana, am 72 de ani si sunt din Bucuresti. Sunt fiica de preot, enoriasa a sfintei Manastiri Radu Voda din 1992. Credinta in Dumnezeu mi-a fost insuflata de tatal meu, de cand eram copil. Deci, in orice imprejurare, locul si ajutorul il gasim doar in Biserica si prin slujitorii ei, care la noi, la Manastirea Radu Voda sunt cu totul deosebiti. Sunt daruitori, ostenitori si foarte aproape de problemele fiecaruia, de la Prea Sfintitul Varsanufie Prahoveanul pana la ultimul monah. Dumnezeu este atat de bun, indelungrabdator, ne mai cearta, ne mai iarta, dar nu ne lasa niciodata. O intâmplare petrecuta in 19 august 2001 m-a facut sa verific aceasta. Ce oameni alesi mi-a scos Dumnezeu in cale, si cum am scapat de la moarte sigura, din situatia in care ma aflam! Eram pe strada când mi s-a facut deodata rau. Am vomat cheaguri de sânge si aproape mi-am pierdut cunostinta. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul Ioan din capitala. De garda, la Urgenta, era o doctorita pe numele ei dr. Ariadna Kuejdean, primul inger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a consultat repede si, dupa pierderea mare de sange pe care o avusesem, am ajuns la o anemie post-hemoragica severa (6), cardiopatie ischemicã, tensiune arteriala 5. Personal, aceasta doctorita m-a condus imediat in sectia de cardiologie, unde am fost tinuta sub aparate cinci zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea si anemia. In urma consultatiei, diagnosticul era: -ulcer gastric duodenal -hemoragie digestiva, cu anemie post hemoragica -infarct miocardic. Dupa redresare a urmat un consult amanuntit, insotit de ecografii, si doctorii au stabilit urgent interventie chirurgicala, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece zile: ulcer gastric, crater ulceros de natura maligna. Pâna la interventia chirurgicala au trecut niste zile de groaza. Am alergat la manastirea Radu Voda, la Prea Sfintitul Varsanufie, staretul acestei manastiri, pe care il cunosc din 1998, si, având mare incredere in ajutorul si daruirea dânsului, i-am explicat situatia si i-am cerut binecuvântare. La plecare, mi-a daruit o seringa cu mir de la Sfântul Nectarie, sa ma ung in fiecare dimineata. Am folosit mirul cu mare incredere in Dumnezeu si in cel care mi l-a daruit. Când m-am prezentat la Spital pentru interventie, dintr-un ulcer malign, confirmat si de medicii care ma consultasera, chirurgul care urma sa faca interventia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: ,,Nu am ce taia, rana s-a inchis”. Minunea s-a produs datorita mirului primit de Ia candela Sfântului Nectarie. La intoarcerea acasa, m-am dus iar la manastirea Radu Voda, la racla Sfântului Nectarie, sa-i multumesc, desi atunci nu stiam nimic despre viata Sfântului. La noi, la pangar, am vazut cele doua carti (rosie si albastra) cu viata si minunile Sfântului Nectarie, sfantul secolului nostru. Le-am citit si recitit, dându-le spre cunoastere celor care au probleme de sanatate si povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia citindu-i minunile, mi-am dat seama cat m-a ajutat Sfântul, si i-am sfatuit pe cei care le lecturau sa inceapa cartea rosie cu capitolul 2, pagina 72 - minunile sfântului, apoi prima parte cu viata lui, si dupa aceea cartea albastra, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliata si reda foarte frumos viata si minunile Sfântului). Purtându-i o vie recunostinta, simt nevoia sa-l fac si eu cunoscut celor care au probleme si nu-l cunosc (ca si mine atunci). Cumparând ambele carti (care s-au epuizat) le ofer spre informare, impreuna cu relatarea mea, celor cu situatii similare si nu numai. Ii felicit pe cei doi autori ai cartilor care s-au ocupat sa-l faca cunoscut pe Sfântul Nectarie, dar ma intrebam de ce nu se scriu si la noi astfel de marturii? Chiar astazi, 10 august 2003 am aflat ca la Manastirea Radu Voda se strang marturii despre minunile sfântului, si m-am grabit sa dau marturia mea. Desi au trecut doi ani, înca nu mi-am revenit din acest miracol petrecut cu mine, care sunt o pacatoasa, dar Bun este Domnul si minunate sunt lucrurile Lui, prin sfintii Săi a1esi si slujitorii plini de har. Slavit sa fie in veci numele Lui. 10 august 2003, Bucuresti Boncea Ileana
O vindecare neasteptata
Ma numesc Maria P. din Bucuresti, fosta profesoara, actualmente pensionara. Am fata plecata in America de cinci ani si cu vrerea Bunului Dumnezeu, aceasta s-a casatorit acolo, anul trecut, prin cununie ortodoxa. In luna februarie a acestui an, fiind invitata la botezul nepotelului, am constatat cu uimire si durere mersul deformat al ginerelui meu, care schiopata din cauza durerii de genunchi. Am inteles ca urma sa suporte o operatie ( la genunchi), dar mai inainte se va incerca ameliorarea suferintei prin tratament fizio-terapeutic. La intoarcerea mea in tara am aflat ca situatia lui s-a agravat in ciuda tratamentului de fizio-terapie aplicat timp de doua luni si ca-n urma unor investigatii minutioase pe coloana i s-a depistat o anormalitate a meningelui ce imbraca maduva spinarii. Membrana (meningele) prezenta un orificiu in regiunea lombara, in dreptul vertebrelor 5-7, creand o compresiune asupra nervului sciatic, ceea ce-i provoca durerea de genunchi, care de fapt era efectul si nu cauza suferintei lui. Medicii de specialitate nu se puteau pronunta daca aceasta e congenitala sau ereditara, certa era gravitatea diagnosticului ce ridica mari semne de intrebare, cu sanse operatorii minime. Fiica mea mi-a facut cunoscut ce i-au transmis neuro-chirurgii ce urmau sa intervina in acest caz: riscul mare ca ginerele meu sa ramâna imobilizat sau de a nu scapa cu viata. La auzul acestor cuvinte am fost cuprinsa de durere si ingrijorare, indreptându-mi gândul numai catre CER, catre atotputernicul Dumnezeu. Fiica mea inca alapta si ma gândeam ce ar insemna pentru ea sa-l piarda pe tatal copilului sau sa-l aiba povara tocmai pe cel cu care se ajuta. Din acel moment, mi-am pus toata nadejdea in mila si iubirea nemasurata a Dătatorului de Viață, rugându-ma neincetat pentru salvarea acestuia, asa cum numai o putere dumnezeiasca o poate face. Pentru aceasta, am cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului si al tuturor Sfintilor si Puterilor Ceresti, iar pe Atotputernicul Dumnezeu il imploram sa lucreze cum stie si cum e voia Tatalui Ceresc pentru salvarea si binele robului Sau si a familiei acestuia. Timp de o luna de zile pasii mei n-au cunoscut alte drumuri decât acelea spre toate lacasurile de inchinaciune. Am trimis acatiste si Sfinte Liturghii la numeroase manastiri din tara, si la Muntele Athos, am dat mai multe ectenii pentru reusita operatiei acestuia, iar eu eram numai in post si rugaciune. Situatia devenea tot mai tensionata prin amânarea repetata, din diferite motive, a operatiei. Aceste amânari imi spuneau ca Dumnezeu lucreaza. Trebuia sa inteleaga si copiii mei ca o putere deasupra omenescului rasturnase toate planurile lumesti. Cu vreo doua saptamâni inaintea ultimei date fixate a operatiei am fost indrumata si spre Manastirea Radu Voda din Bucuresti loc ce adaposteste o particica din moastele Sfântului Nectarie. Pentru mine Sfântul Nectarie inseamna foarte mult, il simt atat de viu si apropiat, mai ales ca din mila Proniei Divine am ajuns cu ani in urma intr-un pelerinaj in Grecia, in insula Eghina, in locul unde sunt sfintele sale moaste si in nevrednicia mea am intrat chiar in casa Sfântului, m-am asezat pe patul acestuia si am calcat pe urmele pasilor sai. Aici aveam sa aflu multe din minunile savârsite de acesta, iar acum, in marea mea durere, mai aveam inca un mijlocitor in care sa-mi pun nadejdea. Din acel moment am inceput sa citesc si sa recitesc viata si minunile Sfântului Nectarie, Acatistul acestuia, rugandu-ma cu lacrimi si zdrobire de inima la sfânta sa racla pentru salvarea ginerelui meu. Pe masura ce-i inaltam rugaciunea, Sfântul imi era tot mai aproape, ii simteam prezenta, era ca o realitate ce ma asculta si ma incredinta sa nu ma indoiesc. In ziua operatiei, 17 iulie, dupa o noapte de rugaciune impreuna cu buna mea prietena de suflet, ne aflam la Sfânta Liturghie savârsita in manastirea Radu Voda, unde ne-am rugat neincetat. La sfârsitul Sfintei Liturghii l-am rugat pe parintele Filothei sa savârseasca si o slujba speciala la racla Sfantului dupa fusul orar al Americii, respectiv ora 14:30 la noi, atunci când acolo incepea operatia. Si asa s-a intamplat. Nu pot reda in cuvinte rugaciunea inaltata Sfantului prin acatist cântat, nu pot descrie rugaciunea prin care parintele parca fata-n fata cu Sfântul Nectarie ii implora ajutorul, rugându-l sa-i conduca mâna doctorului. Atunci am trait momente unice, inaltatoare, adevarate trairi dumnezeiesti, când o bucurie si o pace duhovniceasca a inundat sufletele noastre cuprinse de durere si ingrijorare pentru viata celui a carui scapare statea numai in mila si puterea lui Dumnezeu. Sfântul Nectarie mijiocea pentru robul lui Dumnezeu, era prezent in sala de operatie si ne incredinta si pe noi de acest lucru. Am ramas mai departe in fata sfintei sale racle pastrand permanent rugaciunea; am participat si la vecernia acelei zile, dupa care, eu si prietena mea ne-am intors acasa asteptand cu nerabdare vesti de la fiica mea. A urmat si telefonul acesteia prin care ma anunta cu emotie ca dupa mai bine de cinci ore de operatie viata sotului ei fusese salvata, dar ca acesta se afla in sala de terapie intensiva, conectat inca la toate aparatele (in urma interventiei chirurgicale, acestuia i s-a facut obturare de orificiu al meningelui si s-a eliberat strangularea maduvei). Eram totusi stapânita de teama, de emotie la gândul ca e înca dependent de aparate, asa ca-n ziua urmatoare am alergat din nou la racla Sfântului multumindu-i si cerându-i mai departe ajutorul. Am participat si la slujba de seara a Sfântul Maslu si i-am marturisit parintelui Filothei ingrijorarea mea fata de starea ginerelui meu. Acesta m-a asigurat ca nu trebuie sa am motive de indoiala: "Sfântul a primit rugaciunea". Asteptam in continuare vesti de la fiica mea; eram nerabdatoare sa aflu cum va face acesta primii pasi dupa darul de viata dat inca o data de Bunul Dumnezeu. Fiica mea m-a sunat a treia zi spunându-mi ca ginerele meu e deja acasa, pe picioarele lui, fara alte riscuri si ca de acum inainte urmeaza perioada de recuperare prin fizio-terapie. Sunt plina de recunostinta si nu pot pune aceasta minune decât pe seama Atotputernicului Creator si a rugaciunilor Sfintilor Săi, a Sfântului Nectarie care a condus mâna doctorului. Nu voi inceta sa dau slava, multumire si inchinaciune milostivului Dumnezeu care cu adevarat Minunat este intru Sfintii Săi. Maria P.
Aşa după cum Hristos ne-a învăţat, „iertarea este începutul bun al perioadei de post”.
„Prin iertarea altora se cultivă smerenia şi libertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”, a mai spus Preafericirea Sa.
Hristos ne-a învăţat, „iertarea este începutul bun al perioadei de post”.
„Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare”, a subliniat Preafericirea Sa, „deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia şi libertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”.
Iertarea greşelilor deschide sufletul spre înviere
Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător”.
Relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său”.
În acest sens, „modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului şi iubitorul de oameni”
„Iertarea greşelilor aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere, spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii”.
Postim pentru că iubim pe Dumnezeu
„Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare” şi „nu postim pentru a fi lăudaţi de oameni, ci ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu”.
Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc fiind o „dăruire de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii”, dar şi „o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după puterea fiecăruia”.
Dacă cineva posteşte, dar nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet
„Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după lucruri materiale limitate şi trecătoare spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice”.
Postul „susţine rugăciunea omului credincios care consideră legătura sa cu Dumnezeu ca fiind centrul, lumina şi hrana sufletului său”, arătând cădacă „cineva posteşte, dar nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet”.
*** Zis‑a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.
Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi‑au luat plata lor.
Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.
Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi‑vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. (Sf. Ev. Matei cap 6, vs. 14‑21)
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României sursa http://basilica.ro
După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu: - Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus: - Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat? - Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat! - Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare.
Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului. - Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii. - Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici! - Nu se poate! I-a răspuns îngerul. - Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor! - Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat.
Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt. În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.
"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"
Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare.
Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa.
Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal.
Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece.
Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, la fel de tare încât acesta suspină. Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?”
Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !”
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău.
Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință. Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări.
Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!
Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!!
Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat.
Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă: - Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină şi căldură.
Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.
Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere.
În schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic.
De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine.
Cu vremea, spicul deveni copt şi roada lui multă. Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul.
Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinşa noastră şi ne va răsplăti negreşit, la momentul oportun.
Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii.
Însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării întunericului – în ghearele vrăjmaşului din iad.
"Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har".
