Sfantul Siluan Despre Smerenie 1

Aşa după cum Hristos ne-a învăţat, „iertarea este începutul bun al perioadei de post”.

 „Prin iertarea altora se cultivă smerenia şi li­bertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”, a mai spus Preafericirea Sa. 

Hristos ne-a învăţat, „iertarea este începutul bun al perioadei de post”. 

„Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără ier­ta­re”, a subliniat Preafericirea Sa, „deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia şi li­bertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”.

Iertarea greşelilor deschide sufletul spre înviere

Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător”.

 Relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său”.

 În acest sens, „modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea re­laţiei lui de comuniune cu Dum­nezeu, Făcătorul cerului şi al pământului şi iubitorul de oameni”

„Iertarea greşelilor aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere, spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii”.

Postim pentru că iubim pe Dum­nezeu

 „Postim pentru că iubim pe Dum­nezeu din ceruri, Dă­ruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare” şi „nu postim pentru a fi lăudaţi de oameni, ci ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu”. 

Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc fiind o „dăruire de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii”, dar şi „o stare spi­rituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după pute­rea fiecăruia”.

Dacă cineva posteşte, dar nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet

 „Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după lucruri materiale limitate şi trecătoare spre a se uni prin ru­gă­ciune mai intensă cu Dum­nezeu Cel nelimitat şi netre­cător, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice”. 

Postul „susţine rugăciunea omului cre­dincios care consideră legătura sa cu Dumnezeu ca fiind centrul, lumina şi hrana sufletului său”, arătând cădacă „cineva posteşte, dar nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet”.

***

Zis‑a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. 

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi‑au luat plata lor. 

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. 

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi‑vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. (Sf. Ev. Matei cap 6, vs. 14‑21)

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României
sursa http://basilica.ro

Pr. Sofian Boghiu (1912-2002) - Smerenia, condiție a mântuirii

Mandria si trufia nascuta din orgolilul intelectual

- Părinte, cum putem renunta la orgoliul intelectual?

- Orgoliul intelectual este un fel de nebunie.
Pentru că ti se pare că toti se învârtesc în jurul tău, că tu esti stâlpul de lumină pentru toată omenirea, si trecută, si viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. 

E o mare prostie, pentru că totdeauna au fost oameni mai învătati decât mine, mai priceputi decât mine, mai frumosi decât mine, mai întelepti decât mine; multi altii, dintre contemporani si din istorie, au fost în trecut si apar în viitor. 

Încât a mă face pe mine centrul inteligentei, centrul centrelor, asta este o lipsă de bună-cuviintă în primul rând. Si e bine să-si revină o astfel de persoană. 

Poate că nu de doctor are nevoie, ci este bine să mai postească, să se mai roage lui Dumnezeu, să mai citească niste lucruri duhovnicesti, să-si dea seama pe ce lume este. Si, dacă e sincer în acelasi timp, se vindecă; dar, dacă nu urmează calea lui Dumnezeu, moare nebun.

- Poate gresesc, dar mi se pare că unii oameni au o predispozitie mai mare spre smerenie. Ce părere aveti?

- Sunt de acord cu idea si îi felicit pe oamenii acestia, numai să fie cu adevărat smeriti. Această virtute apropie desăvârsirea sfinteniei. Sfintii au fost cu adevărat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu. 

Mie îmi este frică de oamenii care socotesc smerenia lasitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne îndeamnă si Mântuitorul. 

Maica Domnului, această fiintă pământeană, care este mai presus decât toate femeile si decât toate fetele din lume, este cea mai smerită făptură a lui Dumnezeu. 

Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvântată de Dumnezeu să nască pe Iisus Hristos, ca să ne aducă adevărata învătătură, adevărata pâine a vietii, prin care să existăm. 

Deci smerenia aceasta cât de putină este, numai să fie corectă, e foarte bine venită, ea ne apropie de smerenia si desăvârsirea sfintilor.

- Pentru a-i învăta pe ucenici smerenia, unii bătrâni folosesc asprimea. Este corectă această metodă?

- Sunt niste exceptii. 

Sunt, de pildă, păcătosi, în Pateric si în viata de toate zilele, care vor să se pocăiască si nu-i lasă cineva dinlăuntru. Si atunci îsi mai dau niste palme. Când esti acasă singur cu tine, îti aduci aminte de păcatele tale si, ca să nu te pedepsească Dumnezeu, te pedepsesti tu.

În Pateric sunt câteva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc bătându-se, autobătându-se. 

Spre exemplu, un tânăr voia să se poată ruga cu lacrimi. Si le cerea si nu veneau - era împietrit. 

Si atunci a lăsat cămasa si, cu un servet ud, făcut frânghie, se lovea peste spinare: ''Nu vrei să plângi? Îti dau eu tie lacrimi ca să plângi'', vorbea el cu sine însusi. Asa că sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.
Dacă îti dă Dumnezeu lacrimi, dacă îti dă această căintă pentru păcatele tale, ai căpătat smerenia.


Însă trebuie mentinută după aceea. E greu si de întretinut smerenia. Dacă nu o cultivi, se stinge. Cine stie ce ispite dau peste tine si rămâi cum ai fost mai înainte! 

Ca si cu rugăciunea lui Iisus; dacă este spusă continuu, cu smerenie si cu asceză, cu stăpânire de sine, se prinde de inima, de viata noastră, dar dacă nu o mai practicăm, se stinge, încetează.

''Trăim într-o epocă foarte primejduită si de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriti''

- Dacă puteti să dati o definitie a smereniei pentru un tânăr... Si care sunt metodele pentru a ajunge la smerenie?

- Definitia smereniei este aceeasi si pentru un tânăr, si pentru ceilalti crestini. Din tot ceea ce am spus până acum se poate extrage definitia smereniei.

Un tânăr, ca să poată să se smerească, ar trebui să-si facă mai des examen de constiintă, cum făceau crestinii din trecut. În fiecare seară crestinul se gândea, începând de dimineată si până atunci, ce-a făcut bine si ce-a făcut rău si constata că a făcut mai mult rău decât bine. 

Azi asa, mâine asa, si atunci începea să se cunoască pe sine, să cunoască că în el domină mai mult păcatul si răul decât binele si virtutea. Si atunci, dacă-i om serios acest tânăr, se angajează pe o cale sinceră a binelui.
Pentru că binele, dragi ascultători, binele este necesar si în viata aceasta si e de folos societătii, dar si în viata de dincolo.

 Sfântul Pavel spune că în Împărătia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat. Trebuie să ne purificăm, să aruncăm tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al păcatelor, să ne curătim zi de zi ca să ajungem niste oameni, în primul rând. Scris cu O mare: Oameni. Asta vrea să ne facă Scriptura, Dumnezeu: să fim oameni cu adevărat, să avem în noi omenia. Smerenia se poate asemăna cu omenia.

Din păcate, în lumea de astăzi este foarte putină omenie. Fiecare e hrăpăret, trage la sine să fie plin de cât mai multe milioane si altul nu are nici de pâine.

Asa încât, acest tânăr să se gândească si la toate lucrurile pe care le-am spus. A trăi viata zadarnic, a o trăi în patimi, în desfrâuri, în betii, în petreceri fără rost este o pierdere de timp si pierderea vesniciei, vesnicia fericirii pentru care suntem creati. 

Domnul nu ne-a făcut pentru iad, ne-a făcut pentru Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intră. Urmează ca în această viată să trăim în asa fel încât să ne pregătim zi de zi pentru zorii vietii vesnice, care e plină de lumină, de bucurie, de sfintenie si de pacea lui Dumnezeu.

- Părinte, credeti că sunt exagerate afirmatiile care sustin că astăzi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urmă?

- Poate sunt exagerate într-un fel. E vorba de Antihrist, de numărul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai întâi anul 2000. A trecut un mileniu si vine acum cestălalt, al doilea, iar lumea se asteaptă la un cataclism, la ceva asemănător iadului. 

Un astfel de cataclism a început astănoapte în Serbia.
Noi nu stim ce gânduri are Dumnezeu cu acest sfârsit al lumii. Chiar apostolii l-au întrebat pe

Domnul Iisus Hristos: ,,Spune-ne nouă când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârsitului veacului?,, Mântuitorul le-a răspuns: ,,de ziua aceea si de ceasul acela nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl,, 

El ca om, Iisus Hristos ca om, nu stia când va fi sfârsitul lumii. În a doua sa epistolă, Sfântul Apostol Petru scrie că, dacă se amână acest timp al sfârsitului lumii este pentru că Dumnezeu vrea să poată câstiga mai multi credinciosi pentru Împărătia Sa.

 Printre cei care se zămislesc si care nu sunt ucisi prin avort sau alte mijloace, cine stie ce sfinti ne va rândui Dumnezeu. 

Asa încât, dacă Mântuitorul nu-si permite să le răspundă apostolilor, cum pot să-mi permit eu? Aceasta este o taină a lui Dumnezeu.

Însă sfârsitul lumii pentru mine si pentru fiecare dintre dumneavoastră este atunci când mor eu si când muriti dumneavoastră. Atunci totul este sfârsit.


După moarte nu putem face nici o faptă bună. Murim pentru totdeauna. Cred că acesta este răspunsul. Sfârsitul lumii, de fapt, e sfârsitul nostru. Până atunci însă trebuie să ne pregătim ca să ne facem vrednici cât de cât pentru ce ne asteaptă în vesnicie.


Arhimandrit Sofian Boghiu ,staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti ,,Smerenia si dragostea,, însusirile trăirii ortodoxe , Editia a II-a revizuită si adăugită, Fundatia Traditia Românească ,Bucuresti, 2002
sursa http://www.sfantamaria.ca/sites/default/files/carti/sb_smerenia_si_dragostea.pdf

Sfantul Siluan ,, Suferim pentru ca nu avem smerenie ,,

  Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. 

Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte.

Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? 

Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. 

Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” 

Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. 

 Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. 

Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.

De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”.

 Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. 

Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”.
Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”.
Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã. 

Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi?
Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele.

Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. 

Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.

Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. 

Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. 

Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE