Introducere: milostenia, inima Evangheliei
În inima Evangheliei nu stă doar porunca iubirii, ci lucrarea concretă a iubirii. Milostenia nu este un adaos moral la viața creștină, ci una dintre formele ei cele mai vii. Ea este gestul prin care credința devine faptă, iar rugăciunea se prelungește în lume.
Domnul nostru Iisus Hristos nu vorbește despre milostenie ca despre o opțiune, ci ca despre o condiție a mântuirii:
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5:7).
Milostenia este, așadar, o taină cu dublu sens: prin ea îl atingem pe cel aflat în nevoie, dar, în același timp, ne lăsăm atinși de harul lui Dumnezeu, Care ne vindecă și ne curăță de păcate.
Milostenia și iertarea păcatelor în Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură leagă în mod direct milostenia de iertarea păcatelor și de viața veșnică. În Vechiul Testament citim:
„Apa stinge focul aprins, iar milostenia curăță păcatul” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 3:30).
Această afirmație nu diminuează importanța pocăinței, ci arată că milostenia este una dintre roadele pocăinței adevărate. Omul care s-a văzut pe sine păcătos nu mai poate rămâne indiferent față de suferința altuia.
În Noul Testament, Hristos identifică în mod cutremurător milostenia cu întâlnirea Sa personală:
„Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau” (Matei 25:35).
Judecata finală nu se face pe baza declarațiilor de credință, ci pe iubirea lucrătoare, tăcută, concretă. Prin milostenie, păcatele nu sunt „plătite”, ci topite în iubire, așa cum gheața se topește la soare.
Milostenia în Pateric: școala inimii curate
Patericul ne arată că Sfinții Părinți nu vedeau milostenia ca pe o simplă faptă bună, ci ca pe o lucrare ascetică, la fel de importantă ca postul sau privegherea.
Un avva spunea:
„Mai bine să mănânci carne și să faci milostenie, decât să postești și să-ți închizi inima.”
Pentru Părinții pustiei, păcatul cel mai greu nu era slăbiciunea trupului, ci împietrirea inimii. Milostenia era medicamentul care o vindeca.
Un alt cuvânt din Pateric spune:
„Dacă vezi un frate căzând și îl ridici, ai ridicat pe Hristos.”
Aici se vede legătura profundă dintre milostenie și iertare: cel ce iartă pe aproapele și îl ajută în cădere își pregătește propria iertare înaintea lui Dumnezeu.
Milostenia față de dușmani – culmea iubirii
Una dintre cele mai grele forme de milostenie este milostenia față de cei care ne-au rănit. Hristos Însuși ne spune:
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc” (Luca 6:27).
În Pateric întâlnim un episod în care un frate este jefuit, iar mai târziu îl recunoaște pe hoț flămând. În loc să-l mustre, îl hrănește. Spunea apoi:
„El mi-a luat cele pământești, iar eu am câștigat cele cerești.”
Aceasta este milostenia care iartă, nu pentru că uită răul, ci pentru că îl biruie prin iubire. Într-un astfel de gest, păcatul este dezarmat, iar sufletul se eliberează.
Sfinții Părinți despre milostenie și pocăință
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă limpede:
„Nimic nu face pe om asemenea lui Dumnezeu ca milostenia.”
Pentru el, milostenia este chipul lui Dumnezeu imprimat din nou în om, după ce păcatul l-a întunecat. De aceea, milostenia nu doar iartă păcatele, ci recreează omul.
Sfântul Isaac Sirul merge și mai adânc:
„Inima milostivă este un foc ce arde pentru toată zidirea.”
Această ardere nu este emoțională, ci duhovnicească. Omul milostiv începe să simtă durerea lumii ca pe propria durere. În acest proces, egoismul — rădăcina păcatului — este ars.
Milostenia în viața Sfinților Rusi
Tradiția rusă a pus un accent deosebit pe milostenia trăită ca stare permanentă a inimii.
Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe toți cu cuvintele:
„Bucuria mea!”
Această bucurie nu era naivitate, ci rodul unei inimi curățite prin rugăciune, iertare și milostenie. El spunea că adevărata pace vine atunci când omul dobândește Duhul Sfânt, iar unul dintre drumurile cele mai sigure este milostenia.
Sfântul Ioan de Kronstadt scria:
„Când dai milostenie, nu da din prisos, ci din inimă; atunci Dumnezeu va acoperi păcatele tale.”
Pentru el, milostenia era inseparabilă de pocăință și de spovedanie. Nu ca înlocuitor, ci ca mărturie a unei pocăințe vii.
Milostenia ca vindecare a lumii și a sufletului
Milostenia nu schimbă doar viața celui care primește, ci transfigurează viața celui care dă. Ea sparge cercul păcatului, care ne închide în noi înșine.
Când omul devine milostiv:
-
mânia se topește în înțelegere;
-
judecata se transformă în compasiune;
-
vina se preschimbă în pocăință.
De aceea spune Domnul:
„Iertați și vi se va ierta; dați și vi se va da” (Luca 6:37–38).
Milostenia ca - rugăciune în faptă
Milostenia este rugăciunea mâinilor, continuarea Liturghiei în lume. Prin ea, omul nu doar cere iertare, ci o trăiește, o dă mai departe și o primește înapoi înmulțită.
Adevărata milostenie:
-
este tăcută;
-
este smerită;
-
este unită cu iertarea;
-
este izvorâtă din iubire.
În ea se împlinește cuvântul Domnului:
„Fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:36).
Aceasta este chemarea noastră: să devenim locuri vii ale iertării lui Dumnezeu, prin milostenie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu