Filocalia de la Optina - Cartea completa

Din invataturile Sfantului Varsanufie de la Optina


– Să nu plecaţi din biserică mai înainte de a se termina Liturghia, pentru că veţi pierde harul ce-l primiţi.

– Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetand neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gandul că Dumnezeu Se află alături de tine. Şi să nu-ti îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cat timp te afli înlăuntrul bisericii.– Să nu judeci niciodată pe cineva. Şi, mai ales, ceea ce ţi se pare că este rău. Patima aceasta este foarte cumplită şi greu o biruiţi.

– Să nu vă încredeţi în bînuieli. Omul care se încrede în sugestiile celui viclean şi bănuieşte, este stăpanit de diavolul, care îi arată şi lucruri care niciodată nu s-au făcut. Cand diavolul vă arată lipsurile şi slăbiciunile altora şi vă îmbranceşte în judecată, să vă spuneţi vouă înşivă : „Eu sunt mai rău decat acela. Eu sunt vrednic de osanda veşnică. Doamne, miluieşte-mă!” Chiar dacă spuneţi aceste cuvinte fără tărie, totuşi trebuie să le spuneţi.

– Gandurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezista, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gandurile (nu uitaţi că gandurile acestea nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară) , diavolul vă va aduce atatea ganduri, încat vă vor încovoia şi aşa vă vor „întuneca”.

– În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetata pomenire a lui Dumnezeu si a morţii. Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască cu trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea.

– Nu trebuie să ne maniem pe cei care ne pricinuiesc mahnire, căci ei sunt făcătorii noştri de bine. Ei ne arată nedesăvarşirile noastre de care noi înşine nici nu ne dăm seama. Trebuie, aşadar, să-i suferim în linişte şi să ne rugăm pentru ei.

– Mahnirile care vin una după alta trimise de Dumnezeu, sunt dovada dragostei Lui faţă de noi. Scopul fiecăreia este diferit. Ni le trimite ori ca să ne taie un oarecare rău, ori ca să ne cuminţească, ori ca să ne slăvească mai mult în viaţa ce va să fie, ori ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre cele vechi.

– Cand înduri unele mahniri să-ţi spui : „Poate sunt vrednic de aceste mahniri. Poate toate-mi sunt absolut necesare, ca să mă curăţ de patimile mele şi mai ales de mandrie.” A suferi diferite amărăciuni nu este atat de important, ci trebuie să ne îngrijim să nu ne umplem de răutate împotriva aceluia ce ni le-a pricinuit.

– Cand te tulbură gandul de frică pentru mahnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu el, ci să spui simplu : „Facă-se voia Domnului!” . Şi asta te va umple de linişte.

– Cand sunteţi în dispoziţie bună să aşteptaţi vijelii. Aşa se întamplă întotdeauna. La fiecare bine, ispita ori merge înainte, ori vine după el.

– Partea si soarta celor ce vor să se mantuiască este suferinţa. Cand suferim, trebuie să ne bucurăm. Şi asta pentru că în acest fel suntem mai siguri de mantuirea noastră.

– Am observat în viaţa mea că problemele de nedezlegat şi întamplările de neînţeles se desluşesc de la sine. Uneori mai repede, alteori după mai mulţi ani. De aceea niciodată n-am stăruit să le explic, deoarece am crezut că odată mi se vor descoperii. Şi într-adevăr, Domnul mi-a trimis dezlegarea îndoielilor la vremea potrivită.

– Pacea lui Dumnezeu este adusă în inima noastră de dorinţa sinceră de a păzi voia Lui. Deci, lasă-te cu totul în voia cea sfantă a Domnului, Care este bun şi desăvarşit şi El îţi va da pace chiar cand suferi multe mahniri lăuntrice şi exterioare. Lasă-te în mainile lui Dumnezeu totdeauna şi în toate.

– Crede-mă că atunci cand suferi ceva foarte greu, suferi după voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea ta.

– Roagă pe Domnul să-ţi ridice orice mahnire şi, o dată cu asta, leapădă-ţi voia ta cea păcătoasă şi oarbă. Lasă-te pe tine, sufletul şi trupul tău, lucrurile tale prezentul şi viitorul tău, cunoscuţii, prietenii, rudele tale şi toate celelalte în voia lui Dumnezeu Cel Preasfant şi Preaînţelept. Spune: „Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule, pentru toate!”. Cu aceste cuvinte minunate şi sfinte se spulberă toate gandurile cele întunecate şi fuge greutatea din suflet şi vine în el pacea şi bucuria. Facă-se voia Ta, Doamne, în toate! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate.

– Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că şi în cele mai înfricoşătoare căderi se ascunde mila cea nesfarşită a Domnului… Chiar şi pierderea părinţilor duhovniceşti este, în planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru mantuirea noastră. Crede-mă!

– Despărţirea trupească nu distruge unirea duhovnicească dintre doi oameni, legaţi prin dragostea în Hristos, care este lucrul cel mai de preţ din lume.

– Uneori, Dumnezeu lasă pe om să se simtă părăsit şi uitat. La fel se poate întampla cu toată societatea. În aceste cazuri, lucrul nostru este să ne păstrăm credinţa în Hristos. Dacă se va păstra credinţa, este nădejde de mantuire. Iar credinţa se păstrează numai prin abţinerea de la orice păcat.

– Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe.

– Nu trebuie să ne lipim de cele pămanteşti, chiar de ni se vor părea de mare preţ. Oricărui lucru pămantesc să-i dai valoarea lui pămantească. Însă numai una are într-adevăr mare valoare: mantuirea sufletului nostru. Toate celelalte sunt deşarte. Aici, pe pămant, toate sunt nesigure. Gandul nostru trebuie să fie aţintit şi pironit în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Toate cele pămanteşti vor trece.

– Nu te preocupa niciodată ce vor spune oamenii care nu au o gandire creştinească.

– Acum, creştinismul este urat peste tot, pentru că îi împiedică (pe oameni) să trăiască cum vor, să păcătuiască nestingheriţi. Noua generaţie se dizolvă, se strică, putrezeşte. Vor să trăiască fără Dumnezeu şi urmările sunt evidente.

– Toată lumea se află sub influenţa unei puteri care stăpaneşte mintea, voinţa şi toate puterile sufletului. Şi această putere este vicleană, pentru că izvorul ei este diavolul, iar uneltele lui sunt oamenii vicleni. Prin ei lucrează Antihrist şi înaintemergătorii lui . Apostolul spune: „Pentru aceea Dumnezeu i-a predat duhului amăgirii, al înşelării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului.” Ceva întunecat şi înfricoşător vine peste lume. Omul va rămane mai mult sau mai puţin sub stăpanirea lui şi cu cat puterea celui viclean îl are mai mult (pe om) în stapanirea sa, cu atat omul va fi mai puţin conştient de ceea ce face.

sursa https://ortodoxiasite.wordpress.com/

Sfantul Ignatie Briancianinov Despre citirea Evangheliei

  Despre citirea Evangheliei – Sf. Ignatie Briancianinov


   Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care neam potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă înfrîntă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvîrşită de Cuvîntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvînt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gîndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu rîvnă ca să fii vindecat.

Să dobîndeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sînt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sînt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mîndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mîntuitorul nu îi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încît mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetînd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întîmple de-a lungul vieţii pămînteşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osîndit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tîrg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

Nu cuteza să tîlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfîntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tîlcuirea ei după bunul plac?

Sfîntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi tîlcuirea lui sînt dar al Sfîntului Duh. Numai această tîlcuire o primeşte Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această tîlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tîlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfînta Scriptură.

Şi cuvîntul lui Dumnezeu, cuvîntul mîntuirii, se face pentru cei ce îl tîlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorît pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tîlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pămînteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemînă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia rîmîne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvîntul vieţii, fiind duh, rămîne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cînd Domnul era pe pămînt cu trupul Său cel preasfînt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sînt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvîrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor îl face şi desăvîrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfînta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădînd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrînt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cît aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).

Sfîntul Ignatie Briancianinov

sursa http://logos.md

Ne vorbește PĂRINTELE CLEOPA - 01. Dreptul IOV

  Cartea Iov este o explicatie a raului si a injustitiei. Ea se adreseaza tuturor acelora care nu inteleg prezenta raului in lume.

Vechiul Testament nu infatiseaza in vreuna din cartile sale, o invatatura inchegata intr-un tot despre demoni. Dar in diferite carti, de la cele mai vechi, la cele apropiate timpurilor intruparii lui Mesia, se intalnesc pasaje care vorbesc despre demoni. Din acestea cunoastem activitatea acestor spirite rele si despre puterile ce le-au fost date.

Foarte important de urmarit este raportul in care sta aceasta invatatura despre demoni a Vechiului Testament fata de celelalte popoare orientale si invataturile lor respective.

Invatatura Vechiului Testament cuprinde adevaruri de credinta descoperite de Dumnezeu pentru infaptuirea planului de mantuire a neamului omenesc. Pentru pregatirea omenirii in vederea dobandirii raiului, aceste invataturi au fost traite in viata unui popor special chemat si proniat de Dumnezeu. Prin pronia divina a luat nastere teocratia - astfel religia lui fiind in stransa legatura cu planul dumnezeiesc de mantuire a omului. Cercetarea dezvoltarii religiei poporului evreu si a raporturilor ei cu religiile celorlalte popoare se poate face din acest punct de vedere.

Satan in cartea Iov

Demonii isi au locul in credintele popoarelor, incepand cu cele primitive. in Vechiul Testament, ei sunt numiti la modul general: satiri (cel paros) si idoli, insa in mod mai precis, sunt doua categorii, si anume: 1. se'irim - idolii carora evreii le sacrificau in camp deschis sunt demoni descrisi ca locuind in pustietate, in salbaticie si sunt identici cu duhurile rele din padurile si deserturile Arabei. Din aceasta categorie face parte si Azazel - demonul negru al salbaticiei. Pustietatea este considerata casa demonilor si este privita ca locul unde bolnavii de lepra erau alungati si o pasare era eliberata pentru a aduce boala in pustie; 2. Shedim -demonii au fost de multe ori asociati cu adjectivul atotputernic, in mod eronat, desemnand un demon-furtuna (Isaia 13, 6).

Se pare ca din limba caldeica a fost imprumutat de catre israeliti termenul de demon. La Iesire 12, 23, evreii il numesc si pierzatorul, distrugatorul, demonul care a trecut pe langa usa evreilor din Egipt, usa unsa cu sangele unui miel sacrificat. La II Regi 24, 16 si II Cronici 21, 15, demonul este numit ingerul distrugator in contrast cu ingerul Domnului de la IV Regi 19,35 si Isaia 37, 36.

Sunt insa multe indicatii referitoare la mitologia iudaica populara, demonii avand libertate si vointa rea in dorinta lor de a deveni mai puternici (Iov 38, II).

Satan este cel care i-a condus pe ceilalti demoni si i-a inselat pe oameni, chemandu-i la idolatrie. in Vechiul Testament, el este un inger trimis de Dumnezeu sa-i incerce pe oameni, iar in cartile apocrife si in Noul Testament este un inger rebel, dusman al lui Dumnezeu si ispititor al oamenilor. Conform Genezei, Satan este identificat cu acel sarpe care a convins-o pe Eva sa manance din fructul oprit, si de aceea in arta, prima reprezentare a diavolului este aceea de sarpe.

Numele Satan este folosit deseori in Vechiul Testament, cu urmatoarele intelesuri:

-dusman in razboi, de unde s-a ajuns si la ideea de tradator

-acuzator in fata scaunului de judecata a fiecarui om

- cel ce pune obstacole in calea tuturor

-in Cronici 21,1 Satan il provoaca pe regele David sa actioneze impotriva vointei lui Dumnezeu, fapt care atrage nenorociri asupra poporului

-lucreaza pentru Dumnezeu, insa faptele sale sunt de distrugere si de ispitire in scopul incercarii. Atunci cand Satan apare ca inger, el este instrument al Divinitatii si joaca un rol de acuzator (asemenea procurorului). Acest lucru este gasit in prologul cartii Iov cand Satan apare, impreuna cu alte fiinte ceresti, inaintea lui Dumnezeu. Cele doua intrebari si raspunsuri, il caracterizeaza pe Satan ca membru al consiliului ceresc, insa menirea lui nu este alta decat aceea de acuzator ceresc, persecutor, care vede doar nedreptatea si persista in rautate. Tot ce ii face dreptului si milostivului Iov, este cu voia lui Dumnezeu, Satan neavand nici o putere, el cerand permisiune de la Dumnezeu.

-Satan este invidios si indeamna la pacat. Chiar daca suferintele provocate de Satan sunt putine in Vechiul Testament, el este angajat constant in activitati ostile oamenilor. Psalmistul considera o calamitate ca Satan sa stea de-a dreapta cuiva.

- in cartile apocrife, Satan este prezentat ca tatal minciunii, care a introdus moartea in lume.

O privire asupra intelesului pe care il dau Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti Sfintei Scripturi este folositoare in acest caz. Interpretarea lor accentueaza si mai mult identificarea lui Satan cu duhul rau cazut din ascultarea lui Dumnezeu, care a contribuit la caderea omului in pacat dorind sa-l separe de Dumnezeu.

Conceptia cartii Facerii despre acest duh rau poate fi rezumata astfel: Dumnezeu a creat inaintea lumii vazute lumea nevazuta - lumea ingerilor. Acestia au fost creati toti ingeri buni si spre slujirea Creatorului lor - Dumnezeu. Cand o parte dintre ei s-au gandit la ei, dedicandu-se lor si nu lui Dumnezeu, dorind prin ambitie si prin propria putere sa devina asemenea cu Dumnezeu, au fost pedepsiti cu aruncarea din rai. Fostii locuitori ai raiului fiind alungati in urma pacatului lor, in intuneric, nu au urmarit de atunci inainte decat savarsirea si ispitirea la rau a oamenilor.

In drama caderii oamenilor in pacat, ingerii rai au luat forma sarpelui, pentru ca ispita sa nu poata fi asa usor ascultata de oameni. Desi sarpele traia in buna intelegere cu Adam si femeia lui, acesta le pizmuia fericirea de care se bucurau ascultand si indeplinind poruncile lui Dumnezeu; fiind pe deplin convins ca ii va tari pe amandoi in nenorocire. Sfintii Parinti sunt neclintiti in invatatura lor realista despre acest moment important din viata omului, si anume amagirea si caderea lui in pacat: "nu te uita la sarpele de acum, nu te uita cum fugim si ne scarbim de el. Ca nu asa a fost la inceput.

Diavolul, ca cel ce indeamna la haos, la despartirea de Dumnezeu, si-a atins scopul propus numai prin ispitire, caderea oamenilor fiind din propria lor vointa. Prin urmare, caderea omului a fost si este calea satanica a pierderii legaturii cu Dumnezeu. Sfantul Efrem Sirul invata: "cuvantul ispititor nu i-ar fi adus in pacat pe cei ispititi, daca ispititorul nu ar fi fost calauzit de insasi dorinta lor". Asadar, omul este victima diavolului.

Iata asadar, pacatul este privit ca opera unei fiinte care doreste raul omului si conducerea acestuia catre stricaciune. Cu toate ca diavolul pare a fi iesit biruitor din aceasta prima lupta de a-l desparti pe om de Dumnezeu, oamenii au nadejde de a se intoarce la Creatorul lor prin pocainta. Asadar, dupa neascultarea stramoseasca, lupta si asceza au devenit prietenii vietii omenesti. Conform Sinaxarului, care se refera la pomenirea proorocului si imparatului David, in duminica dupa nasterea lui Hristos, proorocul Natan a prevazut ca imparatul o sa desfraneze cu Batseba, ucigandu-l pe barbatul acesteia, pe generalul Urie, si a vrut sa preintampine savarsirea faradelegii, insa, pe drumul sau, diavolul a aruncat un mort, sfasiat si gol. Proorocul era dator sa-l ingroape. Astfel, intarziind, nu a ajuns la timp la David, care cazuse deja pe coborasul alunecos al pacatului. Dar, dupa ce a fost certat de Natan, David s-a pocait si a redevenit prietenul lui Dumnezeu. Prin urmare, intotdeauna ramane vie nadejdea ca, in ciuda tuturor relelor, a pacatelor, omul o sa gaseasca prin pocainta bucuria si prietenia cu Dumnezeu. Satana seamana deznadejdea, dar nadedjea anuleaza negresit influenta satanica.

Duhurile necurate sunt pline de indrazneala si nerusinare, pentru ca desi sunt biruite, ne ataca iarasi in alt chip. Daca vor gasi sufletul neclintit in credinta si cugetarea nadejdii, aduc pe Satana, capetenia lor. Acesta este asa cum il descrie Iov: " Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parca niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scantei. Din narile lui iese fum... Rasuflarea lui este de carbuni aprinsi si din gura lui tasnesc flacari".

Noi suntem in drum spre imparatia Cerurilor, dar duhurile rele ne ataca pe toata lungimea acestui drum. Turbarea demonului se dubleaza impotriva celor care intra in cel mai hotarat mod in slujba lui Dumnezeu. Este ceea ce numeste Ecleziastul: " Vino sa te ispitesc cu veselia si sa te fac sa gusti placerea!"Si iata ca si aceasta este desertaciune" (2, l).

Referitor la invatatura despre demoni dupa Sfanta Scriptura a Vechiului Testament, pasajul din cartea Iov are o insemnatate deosebit de mare, pentru ca nu este o simpla amintire a denumirii demonilor, ci-l infatiseaza, pe Satan intr-una dintre cel mai caracteristice atitudini in raporturile cu Dumnezeu si cu oamenii. Felul cum lucreaza Satan in lume, in cadrul acestei carti, are un mare rol in intelegerea invataturii despre demoni inainte de venirea lui Mesia.

Despre rolul suferintei in cartea Iov

Iov, acest om mult-rabdator, ar fi ramas necunoscut, fara tark si biruinta in fata incercarilor sale. Fara indoiala, aceasta calitate se datoreaza nu propriilor lui puteri, ci puterii lui Dumnezeu care ii vine in ajutor, raspunzand rugii sale.

Primul verset al cartii indica patria acestui om drept pentru a arata cel mai bine excelenta sa in practicarea virtutilor. Ce nu se stie? Uz era o tara pagana, iar paganii erau mult mai nedrepti, pentru ca traiau ignorandu-L pe Creatorul lor. Ni se arata tara lui Iov, pentru a-i scoate in evidenta bunatatea sa: el este singurul bun si a ramas drept in mijlocul acestor oameni rai si de aceea este laudabil. Este asadar in masura sa numim tara lui Iov - pamant pagan si sa descriem viata fericitului Iov printre pacatosi.

Trebuie cercetat mai atent motivul abaterii incercarilor atat de numeroase asupra unui om care a trait fara nici slabiciuni, in pazirea virtutilor. Cu siguranta, el a practicat umilinta, potrivit marturiei sale: "Daca as fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele, in socotelile lor cu mine"; el a practicat ospitalitatea aratand acest lucru cand a zis: "Strainul nu petrecea noaptea niciodata afara; portile mele le deschideam calatorului"; a respectat buna randuiala: " Tineretul vazandu-ma, se ascundea cu sfiala, iar cei batrani se ridicau in picioare si ramaneau asa. Fruntasii poporului isi opreau cuvantarile si isi puneau mana la gura "; a fost bland in fermitatea sa si chiar el o recunoaste: "Le aratam care este dreapta cale si stateam mereu injruntea lor, stateam ca un imparat, intre ostasii sai si, oriunde-i duceam, ei veneau dupa mine "; s-a consacrat ajutorarii celor nevoiasi: "Datu-m-am, oare, in laturi, cand saracul dorea ceva si lasat-am sa se stinga de plansete ochii vaduvelor? Maneam, oare, singur bucata mea de paine si orfanului nu-i dadeam din ea? ".

Dupa practicarea a tot ceea ce era strans legat de aceste virtuti, ii lipsea ceva: suferinta. Nu trebuie ignorat faptul ca el a stiut sa-L slujeasca pe Dumnezeu si recunostea cu o rigoare severa si asigura in acelasi timp ca, si in incercare, el va ramane fidel lui Dumnezeu. Dar nenorocirea este piatra de incercare a sinceritatii iubirii aratata in timpul prosperitatii.

Iov este un exemplu demn de amintit, este un om care a biruit diavolul. Sfanta Scriptura spune ca cei ce biruie sunt cu mult mai de pret decat cei biruiti, chiar daca unii sunt mai multi, iar ceilalti mai putini: mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decat mii si mii de nelegiuiti. Despre existenta istorica a lui Iov ne certifica Iezechiel care ii aminteste pe Iov drept unul dintre cei mai mari drepti ai Vechiului Testament, alaturi de Noe si Daniel; Isus, fiul lui Sirah - Iov a tinut fara abatere toate caile dreptatii; Iacob - Iov este un model de rabdare pentru cei credinciosi. Iov, ca persoana istorica, reiese si din consensul Bisericii Universale, care il onoreaza numindu-l: "Biruitorul multor ispite si barbatul admirabil al suferintei".

Fara indoiala, impotriva dreptului Iov, diavolul si-a dezlantuit atacurile, insa scopul final al acestuia si adevaratul inamic pe care Satana dorea sa-l invinga era Dumnezeu, Cel impotriva caruia s-a angajat in lupta. intre Dumnezeu si Satana, fericitul Iov, in mijloc, nu era decat miza bataliei.

Satan este prezentat ca dusman al omului: "Tu care desi nu esti om, nu ai persistat in practicarea virtutii". "Rau, diavolul nu era la origine, dar a devenit astfel; prin urmare, este numit apostat". Cand vorbeste despre diavol, Sfantul Ioan Hrisostom il catalogheaza cu doua epitete: Raul -l, 9, 43) si Necuratul (1, 12, 40). Rau este si termenul folosit de Domnul Hristos in Evanghelie. El este singurul numit Raul absolut.

De ce a fost lasat acest adversar redutabil pe pamant? Daca Dumnezeu vrea sa mantuiasca oamenii de ce i-a acordat o asemenea autoritate?

Cerul ii este interzis, dar pamantul l-a primit. Daca Dumnezeu nu l-a pierdut inseamna ca prezenta lui ne este utila. Diavolul nu poate face nimic impotriva omului credincios. Pacatul se datoreaza lasitatii noastre. Tot ceea ce incearca diavolul, o face cu permisiunea lui Dumnezeu care nu-i acorda niciodata libertate deplina. Sunt ispite pe care Dumnezeu le permite, si altele pe care le interzice. Daca permisiunea incercarilor vine de la Dumnezeu, ispita perversa este a diavolului. in final, unica responsabila va fi vointa omului.

Ispita este utila; toti Parintii vietii spirituale repeta acest adevar. Doctrina Sfantului Grigorie, ca si cea a Sfantului Ioan Casian despre purificarea prin ispite (ispita-incercare) este considerata ca absolut necesara pentru viata duhovniceasca al carei punct culminant este vederea lui Dumnezeu. Ispita este o ocazie ca virtutile sa prinda radacini mai profunde. Ispita este cu adevarat o mare incercare, caci prin ea omul se poate mantui sau se poate pierde.

Ideea biblica de ispita nu contine in primul rand ideea de seductie, ca in sensul modern, ci contine ideea de punere la incercare a unei persoane, lucrul acesta poate fi facut cu un scop bun de a dovedi sau de a imbunatati calitatile omului; ea este calea de mantuire, sau poate fi facut cu un scop rau, pentru a arata slabiciunea sau pentru a-l atrage pe om intr-o actiune rea.

Satan ii pune la incercare pe oameni prin manipularea circumstantelor in limitele pe care i le permite Dumnezeu (Iov 1, 12; 2, 6), intr-o incercare de a-i face sa paraseasca voia lui Dumnezeu. Oamenii trebuie sa vegheze in permanenta si trebuie sa lupte impotriva diavolului cerand ajutorul lui Dumnezeu.

Diavolul a parat pe om lui Dumnezeu, spunand: " Oare degeaba te cinsteste Iov? Dar ia intinde mana Ta si atinge-Te de ce are in fata Te va huli!" (Iov 1,9-l1). Acum se poate vedea de ce l-a lasat Dumnezeu pe diavol sa-l incerce pe Iov cu toate suferintele: nu pentru a-l face mai stralucit, ci pentru a-l incerca. Diavolul este rau si izvorul rautatii lui sunt gandurile rele si vointa rea. Dumnezeu e bun, deci este si drept, si dreptatea Lui nu poate disparea si nici intarzia.

Cand Satana doreste sa-l incerce pe acest Iov, il ispiteste pe insusi Dumnezeu. Iar daca Dumnezeu se lasa ispitit de Satana, este remarcabil faptul ca, daca totul depinde de Dumnezeu, si daca Dumnezeu este impenetrabil, atunci este imposibil sa-I judecam actele, respectiv este imposibil sa-I judecam atitudinea fata de Satana.

Diavolul stia ca el nu este capabil de nimic. Din aceasta cauza, in Sfanta Evanghelie, legiunea care a fost izgonita din omul indracit zice: "Iar demonii il rugau zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci ". Asadar, daca ei nu puteau intra in turma de porci fara ajutorul Celui care i-a creat, se puteau atinge de casa si de sufletul unui sfant?

Dumnezeu ii da voie Satanei sa-l incerce pe acest ales al Sau, dar nenorocirile sa vina una dupa alta, si nu toate odata, pentru a le putea suporta. Asa marturiseste si Sfantul Apostol Pavel: "Nu v-a cuprins ispita care sa fi fost peste puterea omeneasca. Dar credincios este Dumnezeu; el nu va ingadui ca sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda ". Si David: " Cerceteaza-ma Doamne, si ma cearca; aprinde rarunchii si inima mea " pentru a-i examina puterile si pentru a permite o incercare in masura in care acesta o poate suporta.

Diavolul a adus o multime de necazuri asupra dreptului Iov. L-a despuiat de bogatii, a facut sa-i piara copiii, i-a ruinat sanatatea, i-a dezlantuit impotriva nevasta, i-a adus pe prietenii lui pentru a-l consola, dar le-a pus in grai remarci jignitoare, astfel incat la sfarsitul acestui viu atac, patru prieteni i-au adus acuzatii dintre cele mai virulente. Prin pedepsele sale repetate, diavolul spera ca Iov sa se rascoale impotriva lui Dumnezeu si sa se lepede de El. Acestea au pus rabdarea sfantului la incercare, incepand cu cele mai mici si terminand cu cele mai mari nenorociri! incepand cu pierderile suportabile, Satan a pastrat-o pentru final, pe cea mai dureroasa.

Diavolul nu ne invinge prin sila si nici prin tiranie. Nu ne forteaza si nici nu ne sileste. Cirezile de vite si turmele de oi ale lui Iov nu a indraznit sa le piarda fara voia lui Dumnezeu. Diavolul biruie prin inselaciune, dar nu pe toti. Iov este un exemplu de tarie in mijlocul nenorocirilor aduse de Satan impotriva lui cu mii si mii de uneltiri, dar nici asa nu l-a biruit; dimpotriva a plecat infrant.

Nu este suferinta omeneasca ce nu poate dobandi mangaiere si usurare, prin nevointele lui Iov. Toate suferintele ce sunt pe lume nu-l clatina pe Iov, dovedind tarie in fata lor.

Cine a fost mai sarac decat Iov? zacea gol avea pe el numai haina data de Dumnezeu, pielea de pe trup si pe aceasta diavolul o ciuruise peste tot cu buboaie groaznice. Iov statea zi si noapte sub cerul liber; nici un acoperis, cat de mic, nu-i usura chinul. Saracii se stiu pe ei cu o multime de pacate, Iov nu se stia cu nimic vinovat si acesta ii marea si mai mult durerea si ii facea mai mare suferinta. Nu-i putin lucru pentru usurarea sufletului sa stii ca esti pedepsit pe drept. Iov era lipsit insa si de aceasta mangaiere: dusese o viata plina de virtuti si iata ca suferea ca unul dintre cei mai mari pacatosi.

Cei care s-au nascut din parinti saraci si au fost crescuti intr-o casa saraca, suporta mai usor povara saraciei; insa cel care a fost inconjurat de bunuri si care s-a mandrit cu bogatia, cand a cazut intr-o stare total opusa, nu va putea suporta linistit aceasta schimbare. Cel care nu este obisnuit i se pare mai rau decat violenta. Pe de alta parte, un om intunecat, nascut din parinti obscuri si traind mereu in dispret, nu se simte deloc tulburat cand este coplesit de injurii, de nedreptati, si cand este jignit cu adevarat. insa, cel care s-a bucurat de un mare respect, insotit de toti, fiind deasupra tuturor si laudat pretutindeni, daca a cazut si a fost tras in dispret si mediocritate, sufera asemenea unui bogat devenit dintr-o data sarac.

Iov isi plange feciorii si fetele dintr-odata, intr-o singura schimbare brusca a sortii si printr-un fel crud si amar. Aceasta moarte era violenta si prematura si circumstanta si locul adaugau suferintei un element important, caci era ora mesei, iar casa deschisa musafirilor a devenit pentru ei mormant.

Cine a fost lovit de o boala asa cumplita? Cine a indurat o boala ca aceea? Nimeni! Boala si ranile ii mancau incetul cu incetul trupul. Trupul se macina putin cate putin; topit de atata putreziciune, invaluia cu duhoarea lui si mancarea ce i se aducea. Iov, care avea trupul intreg acoperit de teribile ulceratii, totusi rabda?.

Cu toate suferintele fizice si morale, Iov rezista cu fermitate, biruind asupra dezastrelor si nenorocirilor si nu isi pierde credinta in Dumnezeu. Iov a pierdut totul, iar pentru a-si pastra rabdarea, el si-a adus aminte de modul in care a venit pe lume si nu avea nimic. El astfel alina suferinta care-l incerca: " Truda mare a fost harazita fiecarui om si jug greu peste fiii luiAdam ". Mahnit, el a pierdut bunurile pamantesti, dar a rabdat cu demnitate, cu modestie incercarile, inmultind bogatiile ceresti: "Si intru toate acestea, Iov nu s-a razvratit si nu a rostit niciun cuvant de hula impotriva lui Dumnezeu ". Iov nu abandoneaza dragostea fata de Tatal sau ceresc. Despuiat de bogatii, privat de bucuria copiilor, el si-a sfasiat vesmantul, s-a ras in cap si a inceput sa se inchine. Vrednice de amintit sunt si cuvintele lui: " Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in pamant".

Iov, dupa pierderea bogatiilor, dupa moartea copiilor, dupa suferintele provocate de boala, a fost ridicat printr-o recompensa indoita. Si Domnul 1-a pus pe Iov iarasi in starea lui de la inceput si i-a intors indoit tot ce avusese mai inainte. Si toti fratii si toate surorile si toti prietenii lui de alta data au venit sa-l cerceteze, au mancat paine in casa lui, l-au compatimit, l-au mangaiat de toate nenorocirile pe care le slobozie Domnul asupra lui si fiecare i-a dat cate un chesita si cate un inel de aur. Si Dumnezeu a binecuvantat sfarsitul vietii lui Iov mai bogat decat inceputul ei, si el a strans paisprezece mii de oi, sase mii de camile, o mie de perechi de boi si o mie de asine.

Pe buna dreptate marturiseste Sfantul Grigorie cel Mare, Dumnezeu il numeste pe Iov, rob, slujitor, pentru ca el nu a dispretuit niciodata acesta conditie. Sfantul Apostol Pavel zice: " Care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu. Ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la aratare aratandu-Se ca un om ". Asa si Fiul lui Dumnezeu, care nu a schimbat nimic din ceea ce avea, firea Sa divina nu S-a micsorat prin firea Sa omeneasca, iar firea Sa omeneasca nu a fost absorbita de firea Sa divina. Iisus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, a fost admirabil in conditia Sa de rob: simplu si drept.

Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni, Iisus Hristos a venit printre oameni: simplu - pentru a da un exemplu viu; drept - pentru a combate fara mila, duhurile rele; temator de Dumnezeu - pentru a invinge mandria; ferindu-se de rau - pentru a purifica de toata necuratia viata alesilor Sai. De aceea, proorocul Isaia a scris: "Si-L va umple pe el Duhul temerii de Dumnezeu. Si va judeca nu dupa infatisarea cea din afara si nici nu va da hotararea Sa dupa cele ce se zvonesc ".

Iov cu adevarat poate fi socotit drept vestitor al Fiului lui Dumnezeu; el a aratat ce va indura Hristos prin suferintele Sale. Fericitul Iov simbolizeaza venirea Mantuitorului si nasterea Bisericii crestine; sotia sa, cea care blestema, simbolizeaza viata oamenilor trupesti, a celor care duc o viata imorala. Nu trebuie uitati adevaratii crestini, care rabda cu multa durere pe cei rai din mijlocul lor; iar prietenii lui Iov ii prefigureaza pe eretici, care nu au alta ocupatie decat seducerea sufletelor.

Faptul ca Iov e o prefigurare a Mantuitorului Hristos, Cel asteptat, este aratat prin felul in care isi indura suferinta. Pe cine prefigureaza fericitul Iov prin suferinta sa daca nu pe Hristos la vremea patimirii si mortii Sale pe cruce, despre care un prooroc a zis: "Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre s-a impovarat. Si noi il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu ". Iov a trait inaintea harului, cand inca nu se imbracase in "omul cel nou", cu toata vietuirea atat de curata, cand harul Duhului nu era revarsat cu atata imbelsugare, cand blestemul si moartea stapaneau.

Ce invatatura putem afla de la el? Sfantul Ioan Gura de Aur identifica in Iov un vestitor al Evangheliei si al noii vieti in Hristos si pilda pentru orice crestin. "Multe sunt necazurile dreptilor si din toate acelea ii va izbavi pe ei Domnul", dar Iov a fost cel mai mult incercat. Dupa ce el a rabdat cu tarie incercarile dure, Cuvantul divin i-a zis: "Poti tu cu adevarat sa gasesti cusur judecatii Mele? si Ma vei osandi pe Mine, ca sa-ti faci dreptate?"(Iov 40, 8).

Iov primeste in parte si gusta din harul ce avea sa fie dat oamenilor de catre Hristos, prin care suferinta capata un rost duhovnicesc. Iov se face vestitor al suferintei biruita de lumina lui Hristos. Crestinul trebuie sa socoteasca suferinta ca unealta a mantuirii sale. Sfantul Grigorie de Nazianz il vede drept chip al sfinteniei la care il urca pe om rabdarea suferintei.

Cartea Iov este considerata ca fiind "coroana cartilor didactico-poetice si una dintre cele mai de seama carti ale geniului uman".

Protos. lect. dr.Justinian Carstoiu
Cartea Iov, pozitia ortodoxă, în Renașterea, aprilie-iunie, 2000;
sursa http://www.crestinortodox.ro

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Împărăției ,,calitate superioara

PARINTELE ARSENIE BOCA: “Toata stradania diavolului aceasta este: ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva“

Duhovnicul daruit cu mult har de Domnul ajunsese la acea inaltime a sufletului de unde vedea cu usurinta ceea ce se petrecea in mintea si inima oamenilor care veneau sa-i ceara ajutor si sfaturi in situatii grele , la necazuri mari.
Percepea cu claritate lucruri ce nici ei nu le constientizau . 

Lupta veche de cand lumea cu vrajmasul devenit stapan asupra gandurilor si pornirilor omenesti a fost si este crancena in interiorul sufletelor care tanjesc dupa iubirea Creatorului si inseteaza dupa apa vietii care sa le readuca pacea , bucuria si bunatatea pierdute cand lumina din mintea lor s-a transformat in intuneric . 

Cine altul putea cunoaste tertipurile celui rau si viclean mai bine dect acela care o viata intreaga nu a facut decat sa atraga atentia fiilor sai duhovnicesti mereu si mereu asupra primejdiei si riscului de a-si pierde sufletul pentru totdeauna ?
Omul cu viata de sfant care s-a inhamat la carul unui ideal greu , al transformarii omului in Om spre a deveni fiul mai mic al Lui Dumnezeu si fratele Fiului Sau mai mare ….

Sfantul Ardealului si al tarii intregi catre care si cei care l-au cunoscut personal dar si cei care i-au citit si ras-citit minunatele sale invataturi, au o mare si neasemuita evlavie.

Împotrivirea la ispite
Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări. De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi.

Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut. Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite. Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi.
Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere.
Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi. Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat. Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu.

Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o
închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.

Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe
Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat".

Faptele dragostei
Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.

Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia
Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru.
Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate.
Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.
Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii.
Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii.
Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...

Ieromonah Arsenie Boca ,,Cărarea Împărăţiei,,
Editura:Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului , anul apariției:2006

HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui

  Fara viata duhovniceasca roditoare, vom confunda duhul si lucrarile antihristice cu cele ale lui Hristos
IPS HIEROTHEOS VLACHOS: Antihristul şi Mirungerea


“Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi înainte-mergătorii lui, ci trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului”.

de Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) al Navpaktos şi Hagios Vlasios



Din când în când auzim vorbindu-se de venirea lui Antihrist şi de ceea ce va aduce el între oameni şi în lume. Într-adevăr, există unii care chiar ar şi determina perioada exacta în care ar apărea acesta.

Mulţi oameni ne întreabă despre acest subiect, dar răspunsurile se găsesc în Sfintele Scripturi şi în special în Epistolele Sfântului Ioan Evanghelistul, ale Sfântului Apostol Pavel, în Apocalipsa Sfântului Ioan şi în toată practica pastorală a Bisericii.

În continuare, aş dori doar să fac unele sugestii, mai ales despre cum să ne descurcăm în această situaţie.

1. În Prima sa Epistolă Sobornicească, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre venirea Antihristului şi de asemenea despre activitatea antihriştilor; într-adevăr, el scrie creştinilor că s-a apropiat ceasul.

Mai exact, el scrie:


“Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”. (I Ioan 2:18).

Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care foloseşte texte ale scriitorilor ecleziastici,în afară de Antihrist, care va veni spre sfârşitul lumii şi aproape de A Doua Venire a lui Hristos, există, de asemenea, mai mulţi antihrişti, care implementează deja lucrarea lui Antihrist, atât în vremea sa, cât şi în orice epocă, şi care “sunt înainte-mergători şi vestitori al celui ce este numit intrinsec, mai ales şi cu adevărat Antihrist”.

La fel cum au existat Profeţi înainte de venirea lui Hristos, aşa, înainte de venirea lui Antihrist, vor apărea de asemenea proprii lui înainte-mergători, falşii profeţi.

Astfel, potrivit interpretării multora, antihriştii sunt numiţi “necucernicii ereziarhi”,care susţin şi apără “învăţăturile profane ale lui Antihrist”.

Acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan Evanghelistul, în versetul următor spune:


“Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (I Ioan 2:19).

Aceştia au fost creştinii care au aflat adevărul revelat şi modul de viaţă îngeresc, dar, de vreme ce au fost înrobiţi de plăcerile senzuale, au fost incapabili să înţeleagă “măreţia bunătăţilor cereşti, frumuseţea lumii noetice şi fericirea şi bucuria inefabilă a veacurilor ce vor veni”, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul.

Prin urmare, ei s-au întors la o viaţă de apostazie “şi nu au dorit să devină următori ai vieţii pure în Hristos”.

În consecinţă, înainte de venirea Antihristului, se vor manifesta mergătorii lui înainte: adică diferiţii eretici, dar şi acei creştini care, în loc să trăiască viaţa întru Hristos cu inimă curată şi credinţă adevărată în minte, traiesc în patimi şi slăbiciuni, fără rugăciune lăuntrică sau credinţă adevărată în Dumnezeu.

2. Totuşi, Sfântul Ioan Evanghelistul nu se mărgineşte la a vorbi doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, ci şi despre cum să ne confruntăm cu Antihrist şi premergătorii lui. Acesta este motivul pentru care scrie imediat după rândurile anterioare: “Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (I Ioan 2:20).

Cu alte cuvinte, creştinii au primit ungere de la Dumnezeu şi ştiu cum să distingă energiile Antihristului de energiile lui Hristos. Aceasta nu vine din citirea cărţilor, ci prin ungerea care există în inimă şi care ne învaţă.

Sfântul Nicodim Aghioritul, explicând din nou ce este această ungere, scrie:


“adică aţi primit Harul şi puterea Sfântului Duh în inimile voastre de la Domnul Hristos, cel Sfânt între Sfinţi”.

Şi mai departe, referindu-se la modul în care cineva primeşte Sfântul Duh, scrie:


“Creştinii primesc Harul şi puterea Sfântului Duh prin Sfântul Botez, şi într-adevăr prin ungerea cu Sfântul Mir, şi poate acesta este motivul pentru care Harul Sfântului Duh este numit ungere şi pecetluire, având acelaşi nume ca şi ungerea şi pecetluirea cu Sfântul Mir; din acest motiv atunci când preotul îi unge pe creştini cu el, încheie cu aceste cuvinte: ‘pecetea darului Sfântului Duh'”.

Ungerea Sfântului Duh este pecetea Sfântului Duh care are loc în timpul Tainei Mirungerii cu Sfântul Mir, în aceeaşi zi cu Botezul nostru.

În continuare, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă încă o data că sfânta ungere primită de un creştin la Sfântul Botez îl învaţă să distingă între adevăr şi minciună.

El scrie:


“Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat”(I Ioan 2:27).

Potrivit interpretării Sfântului Nicodim, care foloseşte texte ale Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, ungerea pe care omul a primit-o este Harul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în inima creştinilor, iar potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul, creştinii sunt îndrumaţi “să rămână neschimbaţi şi nestricăcioşi pentru totdeauna în Sfântul Duh, în dragoste şi credinţă adevărate”.

Şi, aşa cum îi este obiceiul, Sfântul Nicodim scrie: “cum şi în ce fel” rămâne omul neschimbător cu privire la darul Sfântului Duh? Aceasta se întâmplă atunci când omul rămâne ferm asupra învăţăturilor teologice şi ale Iconomiei Întrupării, nu doar raţional, dar şi existenţial.

Prin urmare, oricine ar vorbi despre Antihrist şi mergătorii lui înainte ar trebui să facă referire la toate pasajele Sfântului Ioan Evanghelistul şi ar trebui să specifice mai ales ceea ce spune Sfântul Ioan despre modul în care trebuie să îi înfruntăm pe Antihrist şi pe înainte-mergătorii lui.

Creştinii disting adevăraţii profeţi de cei falşi şi pe Hristos de Antihrist doar prin activarea Mirungerii, pe care au primit-o de la Dumnezeu şi care lucrează în inimile lor.

3. Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, vorbeşte despre ungerea Sfântului Duh, care este de asemenea numită pecete.

Mai precis, în Epistola [A Doua] Către Corinteni, acesta scrie:


“Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1:21-22).

Aici apare cel mai clar faptul că Dumnezeu este Cel Care acordă Mirungerea creştinilor. El este Cel care ne miruieşte. Miruirea este identificată cu pecetluirea, iar aceasta este făcută de Dumnezeu, Care ne dă arvuna Duhului în inimile noastre.

Dacă cineva ar examina alte pasaje similare ale Sfântului Apostolul Pavel pentru a descoperi înţelesul arvunei Duhului şi ce înseamnă pentru cineva să cânte imnuri şi cântece duhovniceşti în inima sa, atunci el va înţelege că această ungere şi pecetluire este rugăciunea cu înţelegere a inimii, care este expresia dragostei pe care omul o simte pentru Dumnezeu.

Numele lui Hristos a fost înscris în persoana care a primit pecetea Sfântului Duh.

Sfântul Ioan Evanghelistul menţionează acest subiect în Apocalipsă:


“Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Αpocalipsa 7:2-4).

Este lipsit de ambiguitate faptul că Îngerul care avea “pecetea Viului Dumnezeu” a pecetluit robii lui Dumnezeu pe frunţile lor.

Un pasaj similar se găseşte într-un alt capitol al Apocalipsei:


“Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14:1).

Cu alte cuvinte, cei mântuiţi, care stăteau cu Mielul – Hristos –, aveau Numele lui Hristos şi al Tatălui Său scrise pe frunţile lor.

Şi, precum spune apoi textul, ei au cântat o “cântare nouă” înaintea tronului lui Dumnezeu, al cărei conţinut doar ei îl ştiau.

Prin urmare, pecetluirea creştinilor cu Numele lui Hristos şi al Tatălui Lui este legată de “cântarea nouă”; adică rugăciunea minţii, ce este necunoscută oamenilor care nu au experimentat această stare.

4. Toate acestea înseamnă că, odată cu Taina Sfintei Mirungeri, care este legată de Taina Sfântului Botez, am primit darul Sfântului Duh în inimile noastre, prin pecetluirea mădularelor trupului nostru, atunci când preotul spune: “pecetea darului Sfântului Duh. Amin”.

Această miruire în inimă acţionează ca o iluminare a minţii: precum inspiraţia, dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, nădejdea în viaţa veşnică şi precum arvuna Duhului.

Mărturisirea dată de mucenici şi martiriul care urmează este activarea Sfintei Mirungeri, prin care mucenicul îl vede pe Dumnezeu; acesta este motivul pentru caremartiriul Sfinţilor nu este o chestiune simplă precum un proces raţional, exuberanţă sentimentală sau o acţiune nesăbuită, ci este o roadă a vederii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii.

Totuşi, atunci când comitem un păcat, ungerea din adâncurile inimilor noastre este [re]activată prin pocăinţă. Cu alte cuvinte, pocăinţa, care este exprimată ca o înclinare spre a ne schimba viaţa, ca dragoste de Dumnezeu şi ca rugăciune, este activarea Harului Sfintei Mirungeri. În plus, această ungere este activată de rugăciunea minţii în inimă, care este “cântarea cea nouă” ce este intonat de cei care sunt regeneraţi de Sfântul Duh.

Totuşi, atunci când o persoană îl neagă pe Hristos, se depărtează de Biserica Ortodoxă şi adoptă o confesiune sau religie eretică, aceasta pierde acest dar. Iar atunci când se întoarce în Biserica Ortodoxă trebuie să primească din nou ungerea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii.

Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, dar trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului.

Altfel, aceştia vor confunda energiile necreate cu cele create şi, ceea ce este mai grav, vor privi energiile lui Antihrist ca energii ale lui Hristos, şi invers.

Aceasta înseamnă purtarea de grijă pastorală Ortodoxă. Şi esenţa ei este ceea ce numim Tradiţie Isihastă.

Ἐκκλησιαστικὴ Παρέμβαση, Navpaktos, Nr. 122 (iunie 2006), pag. 1 şi 8; Ὀρθόδοξος Τύπος, Nr. 1654

sursa  http://www.cuvantul-ortodox.ro

PĂRINTELE ARSENIE BOCA 

Patimile si mandria- obstacol in mantuirea noastra

PĂRINTELE ARSENIE BOCA 

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, dar stricăciunea din lume este lucrarea păcatului.

Călugării fug de stricăciunea din lume, pentru că aceasta îi desparte pe oameni de Dumnezeu. Dar, pentru că stricăciunea este așa de tare țesută cu lumea, călugării se leapădă de lume.

De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.

Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.

Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.

Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.

Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea.
Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. 

Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. 

Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9).
Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească.
Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. 

Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. 

Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte lumi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Voumul I , Editura „Credința strămoșească”, 2005

Sfantul Ignatie Briancianinov Despre Inselare

Sfantul Ignatie Briancianinov

  Despre inselare

Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?

Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). 
Consti inta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im potriva inselarii. 
Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar – si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, „ca sa se marturiseasca numelui” Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). 

Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita in­treaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este „trupul si san­gele”, care „nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu” ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este „In­vierea si Viata” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noas­tra. 

Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare” (Inceputui Cuvantului al 3-lea).

Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesni­cioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamu­rire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.

Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului ome­nesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, min­ciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijloci­ta a celei dintai. Cuvantul „dintru inceput” arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. 
Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii de­monice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea min­ciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei – protoparintii ! Protoparintii nostri „s-au amagit”, adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tama­duire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. „Sarpele m-a amagit”, a zis ea, „si am mancat” (Fac. 3, l3). 
De atunci, firea noas­tra patrunsa de otrava raului tinde „cu voie si fara voie” spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. „Cu voie” pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. „Fara voie” – pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate de­plina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a strica­ciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demo­nica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in lega­tura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inse­larii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: in­selarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se imparta­seasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapa­nire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activi­tatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.

Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a ras­cumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat liber­tatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intre­buinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna – minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinin­du-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre – aceste inrauriri bolnavicioase – el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre sa­turarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dum­nezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimi­le, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva pro­priei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de in­selare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumne­zeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului.
Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca

Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta ravna ei o preama­resc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravni­torii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei – ravnitorii – nu sunt sfinti, ci pacatosi.

Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cu­getelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama ? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau ? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau” (Mat.7, 3-5).

Ce este aceasta – barna ? Este cugetarea trupeasca, groasa ca o barna, care rapeste orice putere si orice corectitu­dine puterii vazatoare daruite de Ziditor mintii si inimii. Omul manat de cugetarea trupeasca nu poate nicicum sa judece drept – nici despre propria lui stare launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre sine insusi si despre ceilalti dupa felul in care se inchipuie el insusi pe sine si dupa felul in care ii apar ceilalti pe dinafara, potrivit cugetarii sale trupesti – bineinteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvantul lui Dumnezeu, pe buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu, primeste o vedere dreapta a pro­priei sale intocmiri sufletesti si a intocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupeasca, lovind ca o barna pe aproapele care a gresit, intotdeauna il tulbura, nu arareori il pierde, niciodata nu aduce si nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra paca­tului. Dimpotriva, cugetarea duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, mi­luindu-l, tamaduindu-l si mantuindu-l.

Este vrednic a fi luat in seama faptul ca, dupa dobandirea intelegerii duhovnicesti neajunsurile si pacatele aproapelui incep sa para de foarte mica insemnatate, rascumparate fiind de Mantuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta ­aceleasi greseli si neajunsuri care pentru intelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si insemnate. Apare lesne de vazut ca aceasta cugetare trupeasca le dadea o insemnatate atat de uriasa pentru ca ea insasi este barna. Cugetarea trupeasca vede la aproapele pa­cate care nu sunt nicidecum: din aceasta pricina, cei atrasi de ravna lipsita de judecata au cazut adesea in clevetirea aproapelui si s-au facut unealta si jucarie a duhurilor cazute. Preacuviosul Pimen cel Mare poves­tea ca un oarecare monah, fiind manat de aceasta ravna, s-a supus urmatoarei is~ite: l-a vazut pe un alt monah culcat peste o femeie. Indelung s-a luptat mo­nahul cu gandul care-l silea sa-i opreasca pe cei ce pacatuiau si, fiind in cele din urma biruit, i-a impins cu piciorul zicand: Ci incetati ! Atunci s-a aratat ca era vorba de doi snopi (Pateric).

Preacuviosul Avva Dorotei povesteste ca, pe cand petrecea in chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, manat fiind de ravna cea lipsita de judecata, care este intotdeauna impreunata cu banuieli si cu pareri, fiind foarte plecata spre nascociri. Invinuitorul il invi­nuia pe cel invinuit ca in acea dimineata, devreme, ar fi furat niste smochine din livada si le-ar fi mancat: la cercetarea facuta de egumen, insa, s-a aratat ca cel barfit nu se afla in manastire in dimineata cu pricina, ci intr-una din asezarile vecine, fiind trimis acolo de iconom, si se intorsese in manastire doar dupa ter­minarea Dumnezeiestii Liturghii (Invatatura a 9-a a Preacuviosului Avva Dorotei).

Daca vrei sa fii un fiu credincios si ravnitor al Bi­sericii Ortodoxe, atinge-ti telul prin implinirea porun­cilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi ! Nu indrazni sa-l inveti ! Nu indrazni sa-l lovesti si sa-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credintei, ci ale ravnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei. L-au intrebat pe Pimen cel Mare: ce este cre­dinta ? Cel Mare a raspuns: „Credinta sta intr-aceea ca sa petreci in smerenie si sa faci milostenie” (Pateric), adica a te smeri inaintea aproapelui si a-i ierta toate supararile si jignirile, toate greselile lui. Intrucat ravn­itorii lipsiti de dreapta socoteala aduc credinta ca pricina a ravnei lor, sa afle unii ca acestia ca adevarata credinta (aici se intelege credinta lucratoare, nu cea dogmatica. Despre deosebirea lor, vezi in Filocalie la Calist si Ignatie), prin urmare si adevarata ravna, se arata prin smerenia inaintea aproapelui si milostivirea catre el. Sa lasam judecata asupra oamenilor si acuzarea lor in seama acelora pe ai caror umeri a fost asezata indatorirea de a-i judeca pe fratii lor si de a-i indrepta. „Cel ce are ravna mincinoasa – a spus Sf. Isaac Sirul – boleste de boala grea. 

O, omule care crezi ca-ti pui ravna impotriva bolilor straine, tu te-ai lepadat de sanatatea sufletului tau ! Osteneste-te cu osardie pentru sanatatea sufletului tau. Iar daca vrei sa doftoricesti pe cei neputinciosi, apoi afla ca bolnavii au mai multa nevoie de ingrijire decat de mustrari aspre. Ci tu, fara a ajuta pe altii, te bagi pe tine insuti in boala grea si chinuitoare. Aceasta ravna nu se vadeste in oameni prin vreunul din chipurile intelepci­unii, ci se numara printre neputintele sufletului, este semn al saraciei intelegerii (duhovnicesti), semn al nestiintei celei mai de pe urma.

Inceputul intelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blandetea, care tin de masura sufletului mare si intarit, de cel mai trainic chip al cugetarii si poarta neputintele omenesti. „Ci voi, cei tari”, spune Scriptura, „purtati neputintele celor neputinciosi” (Rom. l5, l) si: „pe cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetii” (Gal. 6, l ). Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfantu­lui Duh” (Cuvantul 89). In alt cuvant Preacuviosul Isaac graieste: „Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te por­nesti impotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. Dar pentru ce il urasti ? Uraste pacatele lui, iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu S-a maniat asupra celor pacatosi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plans El pentru Ierusalim ? Si noi, in multe prilejuri, suntem batjocoriti de diavol. Si de ce sa uram pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreste si pe noi ? Pentru ca, omule, urasti pe pacatos ? Pentru ca nu-i asa de drept ca tine ? Dar unde este dreptatea, daca nu ai dragoste ? De ce n-ai plans mai bine, pentru el,~ ci il gonesti ? Oarecari, ce gandesc despre sine ca judeca sanatos despre faptele pacatosilor si se manie pe ei, lucreaza astfel din nesocotinta” (Cuvantul 90).

Mare nenorocire este parerea de sine ! Mare neno­rocire este lepadarea de smerenie ! Mare nenorocire este acea intocmire si stare sufleteasca in care aflan­du-se monahul, fara a fi chemat sau intrebat, manat de constiinta „valorii sale”, incepe sa invete, sa acuze, sa mustre pe aproapele ! Fiind intrebat, refuza sa dai sfat si sa-ti spui parerea, ca unul care nu stii nimic, sau la mare nevoie, vorbeste cu cea mai mare chibzuinta si modestie, ca sa nu te ranesti pe tine cu slava desarta si cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvant greu si neso­cotit. Atunci cand, pentru osteneala ta in via porun­cilor, Dumnezeu te va invrednici sa simti in suflet ravna Dumnezeiasca, atunci vei vedea limpede ca rav­na aceasta te. va indemna la tacere si smerenie inaintea aproapelui, la iubire fata de el, la miluirea lui si la compatimirea pentru el, precum a spus Sfantul Isaac Sirul (Cuvantul 38). Ravna Dumnezeiasca este foc, dar care nu aprinde sangele ! Ea stinge in acesta aprinderea, aducandu-l intr-o stare de tihna (Filocalia rom. vol. VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). 

Sfantul Ignatie Briancianinov - Despre inselare

sursa http://www.invataturiortodoxe.ro/invataturi-crestine/sfantul-ignatie-briancianinov-despre-inselare.html

Viata Monahala.Mănăstirea Sihăstria Putnei, Mănăstirea Cămârzani (04.02....

  

Calugaria ortodoxa este o calugarie in anonimat. Toti cei care se afirma pe ei prin calugaria insasi, nu stiu ce-i lepadarea de sine, si nici ce este inceputul cel bun. Exista posibilitatea unei afirmari in calugarie, si prin calugarie; aceasta insa nu duce la desavarsire, ci la inrautatire. Calugaria fara lepadare de sine, fara ascultare, fara smerenie nici nu exista. Am putea spune ca, de fapt, calugaria inceteaza cu fiecare incalcare a voturilor monahale.

Nu poate avea liniste, nici chiar in condtii de liniste, cel ce se retrage ca sa se poata afirma cu linistea si cu puternicia sa.

Ce ma nemultumeste pe mine personal este ca multi dintre calugari nu au virtuti sociale, si ca nu se realizeaza in calugarie virtutile sociale asa cum se realizeaza in viata de familie.

Ceea ce ne lipsesete nu sunt indrumarile caci de acestea avem destule, ci ne lipseste o angajare reala, un mediu favorizant innoirilor, o ravna pentru mai mult si mai bine. Innoirea monahismului nu se poate face prin dispozitii venite de sus, nici prin indicatii date de mai marii nostri, ci ea trebuie facuta cu mijloacele pe care le avem la manastirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult si de mai bine.

Calugaria presupune oameni de exceptie. Oameni exceptionali! Omul obisnuit nu poate fi calugar! Daca devine calugar, nu este calugar deplin, este un improvizat in calugarie.

Cand vrei sa fii calugar, ar fi bine sa fii calugar inainte de a fi calugar.

Rautatea e o negare a calugariei. Bunatatea e o afirmare a calugariei. Asa ca, daca le doresc ceva tuturor calugarilor, atat pentru ziua de astazi, cat si pentru cealalta vreme a vietii lor, le doresc din toata inima sa fie buni, ca sa se asemene cu bunul Dumnezeu.

Parintele Teofil Paraian

Viaţa monahală este durere.


Sunt periculoase cele prin care am trecut în viaţa mea, deoarece când cineva crede că a primit harul lui Dumnezeu, atunci poate să fie rău înşelat şi mulţi au fost înşelaţi. 

Când cineva trăieşte viaţa monahală în durere, ajunge la un moment dat în stare de a zice: «Mai bine nu m-aş fi născut!», aşa de mare este durerea. Dar durerea este un ma­re dar, este o calitate.”

„Cineva m-a întrebat dacă îl sfătuiesc să devină monah; i-am răspuns că nu pot să-l sfătuiesc asta.

 M-a întrebat: «De ce nu mă sfătuiţi? Poate vă pare rău că aţi devenit monah?» 

Şi i-am răspuns: «Mie nu îmi pare rău că am devenit monah, dar când harul lui Dumnezeu vine asupra cuiva spre a merge la mănăstire, acela fuge imediat la mănăstire şi nu mai are nevoie de sfaturi.»”

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Preot Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2011, p. 299)