Parintele Arsenie Boca ,, Suisul muntelui ,,

PARINTELE ARSENIE BOCA: “Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri,,

Aceasta e iubirea desăvârşită, iubirea ca jertfa: pârjolul care aprinde lumea, cutremură porţile iadului, şi stârneşte împotrivă-şi toată vâlvătaia de ură, sau ispita a doua prin durere.
Iar cel ce iubeşte aşa, se ţine într-o linişte mai presus de fire, căci: "Mintea lui unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El, prin rugăciune şi dragoste se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare, şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti.
De aceea nu-şi pierde cumpătul dacă-l vor părăsi prietenii la ceas de prigoană şi i se vor face protivnici şi-l vor huli şi-l vor osândi ca pe un înşelător, chiar cei din casa lui. 
Mintea şi toată fiinţa lui ajunsă simplă, va putea trece şi proba cea mai grea când, în viforul de ură al protivnicilor, îl va părăsi şi Dumnezeu, arătându-i gustul iadului şi lăsându-l în mâinile păcătoşilor, ca să se arate că nici urgia răului nu-l va putea desface din dragostea lui Dumnezeu!

 Duhovnicul daruit cu mult har de Domnul ajunsese la acea inaltime a sufletului de unde vedea cu usurinta ceea ce se petrecea in mintea si inima oamenilor care veneau sa-i ceara ajutor si sfaturi in situatii grele , la necazuri mari.
Percepea cu claritate lucruri ce nici ei nu le constientizau .

 Lupta veche de cand lumea cu vrajmasul devenit stapan asupra gandurilor si pornirilor omenesti a fost si este crancena in interiorul sufletelor care tanjesc dupa iubirea Creatorului si inseteaza dupa apa vietii care sa le readuca pacea , bucuria si bunatatea pierdute cand lumina din mintea lor s-a transformat in intuneric . 

Cine altul putea cunoaste tertipurile celui rau si viclean mai bine dect acela care o viata intreaga nu a facut decat sa atraga atentia fiilor sai duhovnicesti mereu si mereu asupra primejdiei si riscului de a-si pierde sufletul pentru totdeauna ?

Omul cu viata de sfant care s-a inhamat la carul unui ideal greu , al transformarii omului in Om spre a deveni fiul mai mic al Lui Dumnezeu si fratele Fiului Sau mai mare ….Sfantul Ardealului si al tarii intregi catre care si cei care l-au cunoscut personal dar si cei care i-au citit si ras-citit minunatele sale invataturi, au o mare si neasemuita evlavie.

Împotrivirea la ispite 

Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări.

 De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi.

Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut. 

Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite. 

Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi. 

Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început.

 Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase.

 Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri. 

Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere. 

Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi. 

Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat. Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu.

Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. 

Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre.

 Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea.

 Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.

Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe

Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat".

Faptele dragostei
Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.

Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia
Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru.
Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate.
Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.
Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii.
Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii.
Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă.

 Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...

Ieromonah Arsenie Boca ,,Cărarea Împărăţiei,,
Editura:Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului , anul apariției: 2006

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Împărăției ,,calitate superioara

PARINTELE ARSENIE BOCA: “Toata stradania diavolului aceasta este: ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva“

Duhovnicul daruit cu mult har de Domnul ajunsese la acea inaltime a sufletului de unde vedea cu usurinta ceea ce se petrecea in mintea si inima oamenilor care veneau sa-i ceara ajutor si sfaturi in situatii grele , la necazuri mari.
Percepea cu claritate lucruri ce nici ei nu le constientizau . 

Lupta veche de cand lumea cu vrajmasul devenit stapan asupra gandurilor si pornirilor omenesti a fost si este crancena in interiorul sufletelor care tanjesc dupa iubirea Creatorului si inseteaza dupa apa vietii care sa le readuca pacea , bucuria si bunatatea pierdute cand lumina din mintea lor s-a transformat in intuneric . 

Cine altul putea cunoaste tertipurile celui rau si viclean mai bine dect acela care o viata intreaga nu a facut decat sa atraga atentia fiilor sai duhovnicesti mereu si mereu asupra primejdiei si riscului de a-si pierde sufletul pentru totdeauna ?
Omul cu viata de sfant care s-a inhamat la carul unui ideal greu , al transformarii omului in Om spre a deveni fiul mai mic al Lui Dumnezeu si fratele Fiului Sau mai mare ….

Sfantul Ardealului si al tarii intregi catre care si cei care l-au cunoscut personal dar si cei care i-au citit si ras-citit minunatele sale invataturi, au o mare si neasemuita evlavie.

Împotrivirea la ispite
Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări. De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi.

Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut. Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite. Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi.
Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere.
Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi. Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat. Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu.

Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o
închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.

Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe
Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat".

Faptele dragostei
Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.

Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia
Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru.
Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate.
Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.
Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii.
Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii.
Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...

Ieromonah Arsenie Boca ,,Cărarea Împărăţiei,,
Editura:Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului , anul apariției:2006

PĂRINTELE ARSENIE BOCA 

Patimile si mandria- obstacol in mantuirea noastra

PĂRINTELE ARSENIE BOCA 

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, dar stricăciunea din lume este lucrarea păcatului.

Călugării fug de stricăciunea din lume, pentru că aceasta îi desparte pe oameni de Dumnezeu. Dar, pentru că stricăciunea este așa de tare țesută cu lumea, călugării se leapădă de lume.

De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.

Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.

Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.

Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.

Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea.
Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. 

Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. 

Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9).
Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească.
Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. 

Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. 

Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte lumi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Voumul I , Editura „Credința strămoșească”, 2005

Viata si minunile Parintelui Arsenie Boca film

  Parintele Arsenie Boca a vazut lumina zilei in Tara Motilor. S-a nascut in 1910, pe 29 septembrie, in localitatea Vata de Sus, singurul copil a unei familii de oameni instariti. A facut liceul la Brad, unde s-a facut remarcat prin profunzimea gandirii si simtirii sale. Dupa terminarea liceului intra la seminarul teologic din Sibiu, dupa care isi ia licenta la Cernauti. Avand o inzestrare artistica deosebita, este trimis la Bucuresti, unde urmeaza Scoala de Belle Arte. 

A treia facultate pe care o urmeaza este medicina, vreme de trei ani, dupa care este trimis de mitropolitul Balan la Sfantul Munte Athos, la schitul romanesc Prodromul, al carui conducator spiritual atunci era Antipa Dinescu. Se pare ca scurta vietuire aici este prilejul unor experiente spirituale de exceptie. Din franturile povestite de parintele Arsenie, stim ca aici a postit vreme de 40 de zile neintrerupt, ca a avut o experienta iluminatoare. In 1939 se intoarce de la muntele Athos in tara si devine staretul manastirii Sambata de Sus, veche ctitorie brancoveneasca, care ajunsese o ruina, dupa ce a fost distrusa cu tunul de catre soldatii austrieci. In cativa ani, manastirea reinvie si la poalele Muntilor Fagaras ia nastere unul din cele mai puternice curente spirituale crestine din Romania interbelica.

"Fiecare dintre noi vrea sa fie inteles, sa fie iubit, sa fie iertat..."

Aceste cuvinte le-a rostit intr-una din ultimele luari de cuvant in public parintele Arsenie. El vindeca sufletul si, vindecand sufletul, vindeca si trupul. 

Parintele socotea ca boala apare in suflet si din suflet ricoseaza in trup. Multi oameni s-au intors spre credinta, dupa ce au fost vindecati de harul parintelui Arsenie. 

  Unul din calugarii de la Sambata de Sus povesteste: "In 1973, eram bolnav si eram atat de slabit, ca medicii nu mai stiau ce sa-mi faca. Cineva l-a adus la noi in casa pe parintele Arsenie. Mi-a pus o sumedenie de intrebari, ca sa vada ce fel de om sunt. Desi el stia multe dinainte despre oricare dintre noi, ma intreba totusi, ca sa vada cat sunt de sincer, cat gandesc eu de adancit, ce viziune am, toate simtirile mele. Totusi, cand m-a vazut, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-mi dea un impuls. Eram tare necajit din cauza bolilor care ma apasau. In ciuda varstei mele fragede, ma simteam distrus. El mi-a spus doar atat, foarte direct: ,,Mai Simioane, eu credeam ca esti mic, dar vad ca de fapt tu esti mare,,
Incurajarea lui a contat foarte mult pentru mine. Credinta lui in Dumnezeu ma facea si pe mine sa cred in ceea ce spunea. Mai tarziu, aveam sa vad ca parintele avea darul de a te vindeca pe loc, daca aveai credinta. Au fost cazuri in care cancerul a fost vindecat pe loc, acolo, in biserica. Eu am fost personal cu cineva din satul meu, cu doua femei: nora si mama. Mama avea cancer la piele, o sumedenie de umflaturi pe tot spatele, medicii nu mai aveau ce sa-i faca... si a fost vindecata pe loc". 

Parintele a facut medicina pentru a-i putea ajuta si trupeste pe cei care ii cereau ajutorul. Toti cei care se apropiau deschisi sufleteste de el, erau nu numai vindecati, ci si ocrotiti si inspirati in permanenta. 

minuni la Manastirea "Sambata"

Pogorata pe pamant ca un duh, inserarea de aur se stinge si se transforma in umbre mari, care aduc peste sat intunericul. Dar crasnicul mai are de povestit. "Cat despre celelalte fapte ale parintelui, savarsite aici, la Sambata, sunt prea multe ca sa le incapa o minte de om. De altfel, le stie tot satul. Pe masura ce timpul trece, in loc ca ele sa se stearga din amintire, se intetesc. Nu stiu, zau, pare ca cineva ar vrea dinadins sa-l tina pe parintele Arsenie aici, printre noi... Au mai fost si alti oameni de seama aicea, prin Fagaras, dar de nimeni nu se vorbeste ca de Arsenie Boca, nimeni nu ne-a intrat in suflet ca el. Nu stiu, e un dor, un fel de asteptare, de parca ar urma sa se intoarca de undeva. A murit si nu prea. Moartea n-a avut putere cu el. Vorbim de parca ne-ar astepta, si acum, in biserica." "Bunaoara", spune crasnicul, "parintele Dometie, ce a murit acuma, in 1995, a fost unul din ucenicii cei mai apropiati sufletului parintelui Arsenie, ca el l-a calugarit. Parintele Dometie era din Voila si-l chema Danila, erau 12 frati acasa la mama lor. Si odata, cand trecea el pe aici, pe langa Breaza de Fagaras, ajunge la o rascruce si cineva ii spune: "Nu-i asa!". Se uita in stanga, se uita in dreapta, nimic! Da sa plece, "N-ai plecat bine!", ii spune vocea, da sa plece iar, vocea la fel: "N-ai plecat bine!". Si ajunge acasa tulburat foarte. "Ce-i ma, Danila?", ii zice maica-sa de cum il vede. Duminica, de cum s-o crapat de ziua, parintele era pe drumul manastirii, spre duhovnicul sau, parintele Arsenie. "Ce-i ma, Danila?", ii zice si parintele si fara sa mai astepte raspunsul, dupa cum ii era obiceiul, caci le stia pe toate dinainte, ii spune: "Tu o sa mai treci pe acolo si o sa-ti mai iasa in cale, da spune-le ca a zis parintele Arsenie ca "asa-i"!". Si Danila a facut intocmai si duhurile rele au amutit pe loc. Si-atunci, vedeti dvs., cat de mare a fost parintele Arsenie, daca duhurile necurate numai la auzul numelui sau s-or cutremurat si-or disparut. Ba vorbea si cu pasarile si cu animalele, cum vorbim noi acuma. 

Un mos din sat
mi-a povestit o-ntamplare de necrezut. Cam inainte de cel de al doilea razboi, cand parintele era staret la "Sambata", s-a dus si el sa il vada si sa se planga de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo si n-a apucat sa ajunga si sa vorbeasca, asa ca a ramas peste noapte in manastire, gazduit de calugari. Dar cum nu avea somn, a iesit sa se dezmorteasca. Si ce sa vezi: pe o luna mare si plina, care lumina ca la amiazi, in mijlocul unui lan plin de flori, parintele Arsenie Boca vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el si il mangaia. Vazandu-l e mos, parintele, care era imbracat cu o sutana lunga si alba, ia spus: "Vezi! Fiarele astea m-asculta, numa voi nu ma ascultati!"."

Cele doua indracite

"Cand o zis el, parintele, inainte de-a muri, ca de-acolo de unde se va duce are sa ne ajute mult mai mult decat a facut-o pe pamant, o stiut el mai bine ce zicea. Ca de la moartea sa, de 15 ani, minunile de la mormantul sau nu mai contenesc. Ba se-nmultesc. Mai ales asupra indracitilor. Am vazut si eu cu ochii mei doua si ma podideste plansul si-acuma. Odata, acum vreo doi-trei ani, a fost adusa o femeie indracita la mormantul parintelui si, pe cand o apropiau cu de-a sila de mormant, femeia a inceput sa urle: "Nu vreau la Arsenie, nu vreau la Arsenie, ma arde Arsenie!". Apoi i-au pus icoana parintelui, ca nu pot sa-i spun fotografie, de vreme ce-i Sfant, i-au pus-o pe cap si indracita urla si spumega ca sa i-o ia de pe cap, c-o arde! Si dupa o vreme s-a linistit, s-a inseninat - prima oara dupa nu stiu cat amar de vreme, spuneau printre lacrimi parintii fetei, si lumea de acolo-si facea cruce, incremenita. Cealalta intamplare vazuta cu ochii mei a fost si mai devreme: era chiar in timpul bombardamentelor asupra sarbilor, din 1999. A fost adusa atunci la mormantul parintelui alta indracita si imediat asta a inceput sa zbiere cu glas barbatesc si neomenesc: "Am vrut sa va dau bombe si la romani, dar nu ma lasa Arsenie! Da, am vrut sa va dau si voua, la romani, dar nu ma lasa Arsenie!". Ca parintele tot asa se rugase si cand traia, in 1968, cand era sa intre rusii in tara, atata se rugase in altar, la Draganescu, ca a gasit parintele Bunescu podeaua altarului uda de lacrimi, si i-a zis atunci parintele Arsenie: "M-am rugat pentru neamul romanesc, sa nu ne lase la astia"." La despartire, crasnicul Gheorghe mi-a daruit o fotografie: o icoana a parintelui Arsenie Boca, Sfantul cel aspru, cu ochii de foc. "Ii cu putere mare, sa stii", mi-a zis, "am dus-o la mormantul parintelui de la Prislop, unde iarna si vara florile nu lipsesc si nu se ofilesc niciodata."

Parintele Arsenie Boca
sursa https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/pe-urmele-unui-sfant-despre-parintele-arsenie-boca.pdf