Cuvant pentru suflet.Rolul duhovnicului în viața spirituală.(14 07 2015)

Viaţa trăită sub îndrumarea duhovnicului.

Sa cerem sfat in orice decizie majora, sa-i urmam voii Domnului.

[...] Aşadar, nu se află om mai nefericit, mai apropiat de pieire decît acela care nu are o călăuză pe calea spre Dumnezeu.

Sfîntul Petru Damaschinul: ,, Care este începutul mîntuirii sau al pieririi noastre?” Mult se trudi Sfîntul cu această întrebare, căutînd cu mintea o rezolvare dreaptă şi iată ce judecată găsi la Sfinţii Părinţi: începutul fiecărui bine şi al fiecărui rău este în mintea dată omului şi, după minte, în voinţă. Începutul mîntuirii este ca omul să-şi lase dorinţele şi socotelile sale şi să împlinească dorinţele şi socotelile lui Dumnezeu. Înainte de Lege, în Lege şi sub har se află mulţi mîntuiţi, pentru că aceştia au iubit înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, mai mult decît propria lor înţelegere şi voie; şi iarăşi, în toate aceste vremuri se află mulţi care au pierit, pentru că au dat întîietate dorinţelor şi voii lor, în locul celor ale lui Dumnezeu.

Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (în cazuri particulare) decît prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci întărită prin întrebarea celor încercaţi, care au darul judecăţii.
Numai astfel putem afla ce fel de fapte voieşte Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mîntui. Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, de fel, necesar.
Tot aşa, Sfîntul Ioan Casian, dovedind că trebuie să le facem pe toate cu judecată pentru a cunoaşte care este judecata adevărată şi venită de la Dumnezeu şi care este cea mincinoasă şi făţarnică, diavolească, îl citează pe Avva Moise: judecata adevărată nu vine altfel decît în urma smeririi adevărate, atunci cînd le descoperim părinţilor nu numai ceea ce vrem să facem, ci şi ceea ce gîndim, şi nu ne încredem de fel în propria noastră judecată, ci în toate urmăm povaţa bătrînilor înduhovniciţi, considerînd bun ceea ce ei consideră că este bun. O astfel de conduită nu numai că îl călăuzeşte cu bine pe om, nevătămat pe calea cea dreaptă, dar îl şi apără de toate cursele diavolului.

Iată cum vorbeşte despre aceasta Sfîntul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză în viaţă un bărbat neînşelat, iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi, priceput în Scripturile Dumnezeieşti, fără multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, avînd dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemînios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mîngîieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.” Acestea sînt desăvîrşirile unui părinte adevărat! Fără ele, nu va putea, indiferent de străduinţa sa, să conducă spre mîntuire sufletele care i s-au încredinţat. Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din cărţi, din pildele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi o putem arăta şi altora; dar conducătorul nu trebuie doar să arate, ci să şi conducă, şi nu trebuie doar să conducă, ci oarecum să poarte în spate. Prin rugăciunea sa, el trebuie să fie un puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu şi un izgonitor al vrăjmaşilor nevăzuţi, iar pentru aceasta trebuie să aibă îndrăzneală şi credinţă puternică, prin care să se arunce neispitit asupra puterii vrăjmaşe, acestea se fac sau se dobîndesc pe o a doua treaptă, cea a desăvîrşirii. Sfîntul Ioan Scărarul i se arată în somn şi-l trezeşte pe ucenicul peste care tocmai era să se prăbuşească un munte. Sfîntul Varsanufie are o mulţime de experienţe în care, prin rugăciunile sale, ucenicii săi se izbăveau de chinurile patimilor şi de năprasnele dracilor. Ca să poţi călăuzi, trebuie să vezi toate încurcăturile drumului, să le cunoşti din experienţă proprie şi să ştii cum pot fi depăşite; iar pentru aceasta trebuie să te afli la o anumită înălţime, de pe care să poţi vedea toate drumurile şi pe toţi cei ce merg pe ele, şi pe acela dintre ei care ţi s-a încredinţat. Cu cuvîntul său, ca printr-o mişcare a mîinii, conducătorul îl va îndruma cum să meargă drept, fără abateri, repede, fără rătăcire, printre toate încurcăturile drumului. Cei ce nu s-au curăţat de patimi stau cu toţii pe aceeaşi treaptă, fie că sînt învăţaţi sau neînvăţaţi, fie că au citit sau nu despre ştiinţa nevoinţei. Cei ce alcătuiesc mulţimea nu văd încotro şi cum să meargă, ci doar se înghesuie unii într-alţii şi merg la nimereală, cînd într-o parte, cînd într-alta, aşteptînd să li se arate cărarea cea bună ca să iasă la liman, cu toate că ar putea ieşi imediat, dacă s-ar lăsa călăuziţi de o voce din afara mulţimii.
Totul stă în înfrîngerea patimilor: cel ce nu şi-a învins patimile nu poate da o regulă de încredere pentru înfrîngerea lor, pentru că el însuşi este pătimaş şi judecă pătimaş. De aceea, un conducător inteligent, dar neîncercat niciodată nu te va duce departe, cu toate bunele sale intenţii. Atît acesta, cît şi cel călăuzit, vor vorbi, vor discuta despre căile Domnului şi vor bate pasul pe loc. În afară de aceasta, el trebuie să aibă o anumită putere conducătoare naturală asupra sufletului ucenicului, pe care să-l cunoască la fel ca pe al său, pentru ca acesta să i se supună fără cîrtire şi fără comentarii. Dar nu poţi avea puterea duhului fără să-ţi fi supus patimile şi fără să fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fără aceasta, cuvîntul va fi întotdeauna neputincios, neroditor, pentru că nu poate da naştere la ceea ce nu este în el, aşa cum ne învaţă Cuviosul Macarie cel Mare. Iată cîte desăvîrşiri trebuie să aibă un adevărat conducător, un îndrumător de nădejde! Dar şi cel ce i se încredinţează, atunci cînd Domnul îl va învrednici să-şi găsească o asemenea călăuză, îşi asumă mari şi severe obligaţii.

Esenţa îndrumării şi puterea ei stau în legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută în faţa lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mîntuirea sufletului ucenicului, iar ucenicul se predă pe sine în întregime acestuia. În această legătură sau făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire sau întrebare. Îndrumarea dată în ultimele cazuri nu te leagă, pe cînd, dincoace, fiecare cuvînt este lege; acolo, cel ce întreabă are încă libertatea să judece şi să verifice, pe cînd aici orice cercetare este nelalocul ei şi duce la pierzanie. Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu - spune Sfîntul Vasile cel Mare - predă-te lui sărăcit cu desăvîrşire, adică să nu mai ai nimic al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa vechilor frămîntături va strica iarăşi ceea ce se pune în tine şi tot acest amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător.” Sfîntul Ioan Scărarul dă un exemplu, cum un ucenic îi spunea îndrumătorului său: „M-am încredinţat ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se încredinţează fierul” (Cuvîntul al patrulea, punctul 23).
Asemeni pînzei curate în mîinile pictorului sau asemeni unui bun material în mîinile sculptorului, la fel este ucenicul în mîinile părintelui său. El a luat asupra sa jugul lui Hristos, hotărît să-I bineplacă, iar acum - aşa cum spune Sfîntul Scărar - încearcă să pună greutatea de pe grumazul său pe cel al altuia (ibidem, punctul 5). El se aseamănă celui care, ţinut deasupra apei de mîinile altuia, se pregăteşte să traverseze marea înot (ibidem). De aceea, el numeşte viaţa sub îndrumare moarte de bunăvoie, mormînt, călătorie în timpul somnului, înot neprimejduit. Într-un fel, ucenicul nu este cel ce lucrează, ci cel asupra căruia se lucrează.

Aceasta, din punctul de vedere al ucenicului. Din punctul său de vedere, şi părintele dă o făgăduinţă hotărîtă că răspunde de mîntuirea sufletului ucenicului, ale cărui păcate şi le asumă, ca şi răspunsul în faţa Înfricoşatei Judecăţi. Această idee este exprimată în multe locuri şi foarte adesea de Sfîntul Varsanufie.
De pildă, unuia care cerea: „Dă-mi cuvîntul, stăpîne, că răspunzi de mine în faţa lui Dumnezeu şi că nu va fi vătămare asupra mea”, îi răspunse: „Scumpul meu suflet mi-l pun pentru tine, numai moartea ne va despărţi” (Răspunsul al 57-lea); altuia îi răspunse: „Ia aminte la ceea ce scriu şi ascunde în sufletul tău: Voi face aşa că vei auzi bucurie cerească, împărătească, dumnezeiască, vei fi moştenitorul darurilor mele” (Răspunsul al 10-lea); altuia: „Iau asupra mea jumătate din păcatele tale”, şi, după ce acesta îşi spori cererea: „Bine, le iau pe toate, pentru ascultare” (Răspunsurile 163, 164).
Iată ce făgăduieşte: „Dacă păstrezi legămîntul meu la fel ca pe al lui Dumnezeu, mărturisesc că răspund de tine în ziua cînd Dumnezeu va judeca în taină pe oameni” (Răspunsul al 58-lea). Iar într- alt loc se roagă: „Prea Puternice! Ori primeşte, o dată cu mine, şi pe copiii mei în Împărăţia Ta, ori şterge-mă şi pe mine din cartea Ta” (Răspunsul al 110-lea).
Dar o făgăduinţă atît de copleşitoare se dă numai în condiţiile împlinirii hotărîte, energice, necîrtitoare de către ucenic a tuturor poruncilor părintelui, din inimă, ca şi cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, astfel încît, la cea mai mică abatere, legămîntul este rupt şi făgăduinţa îşi pierde puterea. Părintele purcede să ridice la cer, am putea spune că pe mîinile sale, sufletul ucenicului, dar cu condiţia ca şi acesta, să caute, să se străduiască, să se nevoiască. Dumnezeu îi ajută unui astfel de căutător într-ale credinţei, şi cel ce se încrede în Domnul - Care vrea ca toţi să se mîntuiască - acela nu se îndoieşte că totul - şi cuvîntul, şi fapta, vor conlucra la mîntuirea lui. De fapt, părintele devine mijlocitor între ucenic şi Dumnezeu, mijlocitor nemincinos, fidel, neprimejdios: ceea ce a spus, aceea va fi.
Astfel, unuia îi spune: „Să se înscrie cuvintele mele în inima ta, înfăşoară-ţi-le în jurul mîinilor, ca să le ai mereu înaintea ochilor” şi, mai departe: „Arată-le şi prin împlinire cu fapta” (Răspunsul al 11-lea). Altuia îi spune: „Mă rog, ziua şi noaptea mă nevoiesc pentru sufletul tău, dar străduieşte-te şi tu, urneşte-te, altfel, totul este zadarnic. Caută sare şi te voi săra” (Răspunsurile 24, 70). Şi încă: „Dacă vei încălca ceva din acestea, eu nu sînt vinovat; tu vei vedea şi vei răspunde în ziua cea înfricoşătoare” (Răspunsul al 57-lea).

Astfel, între cei doi se creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, în care părintele se dizolvă cu duhul în fiu, şi fiul în părinte; şi aceasta, nu numai pe perioada formării duhovniceşti, ci pentru veşnicie.


Sfîntul Varsanufie îi scrie unuia aflat în suferinţă: „Văzînd suferinţa şi tulburarea ispitei care te-a cuprins, m-am îmbolnăvit atît de tare, ca niciodată”, amintind totodată cuvintele Apostolului: „Cu cel ce suferă, şi eu sufăr” (ibidem).
Altuia îi spune: „Sînt nedespărţit de tine; cînd mergi la ascultare faţă de fraţi, întotdeauna merge cu tine şi inima mea, care a binevoit întru Domnul” (Răspunsul al 27-lea). Sau: „Prin harul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu mă despart de tine, ci, prin dragostea ta, sînt pururi cu duhul alături de tine” (Răspunsul al 55-lea). Sau, mai departe:
„Frate, îţi spun ca propriului meu suflet, căci Domnul a legat între ele sufletele noastre, spunîndu-mi: „să nu te desparţi de el” (Răspunsul al 159-lea). La Sfîntul Ioan Scărarul, adevăratul ucenic este zugrăvit astfel: Un suflet legat de păstorul său prin dragostea şi credinţa lui Hristos nu se va depărta de el nici cu preţul vărsării de sînge, mai ales dacă rănile i-au fost cîndva vindecate de acesta. Sufletul ţine minte cuvintele celui care a spus: nici Îngerii, nici Începătoriile, nici Puterile... nici vreo altă făptură nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Dacă cineva nu îşi va avea sufletul astfel legat, împletit (cu celălalt suflet) şi agăţat (de acela), degeaba îşi petrece viaţa în purtări făţarnice şi prefăcute faţă de părinte (Cuvîntul al patrulea, punctul 28).
În această uniune sufletească stă toată puterea şi esenţa legăturii (dintre ucenic şi părinte). Prin aceasta, asupra ucenicului neputincios se revarsă toată puterea părintelui. De aceea, vrăjmaşul încearcă pe toate căile să distrugă această legătură, atît prin gînduri ascunse, cît şi prin vedenii, prin care insuflă ba neîncredere, ba bănuială, ba dorinţa de a trece la alt părinte, după cum vedem din pildele Sfîntului Varsanufie (Răspunsul al 159-lea şi următoarele).
Datorită importanţei sale, această legătură sufletească trebuie să fie primul lucru pentru care să se roage ucenicul: „Dezvăluie-I cu mintea lui Dumnezeu credinţa şi dragostea ta neprefăcută faţă de îndrumătorul tău, şi Dumnezeu îl va înştiinţa în taină de dragostea ta pentru el şi îl va face să fie la fel de binevoitor şi de prietenos faţă de tine.” (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 45).

O astfel de uniune este, de altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Însuşi Dumnezeu. Nu fiecare poate fi cu adevărat părinte duhovnicesc oricărui ucenic şi nu fiecare poate fi ucenic adevărat oricărui părinte. Celui ce caută credinţă deplină şi cu încredere, Domnul îi arată şi îl conduce către acela care poate, prin puterea Sa, să-l aducă la mîntuire; îl înştiinţează în duh pe vrednicul părinte duhovnicesc să îl primească şi să poarte greutatea acelui neputincios. Aşa vedem la Sfîntul Varsanufie: Ioan i se arătase şi apoi nu mai veni multă vreme.
Cînd Avva Serid crezu că nu va mai veni deloc, Sfîntul Varsanufie îi spuse: „Cu trupul lipseşte, dar cu duhul e alături de noi şi nu se va despărţi pînă în veci” (Răspunsul al 5-lea); şi încă mai înainte spunea: „Cu doi ani înainte, Domnul mi-a spus că va veni” (Răspunsul 1). Unul dintre ucenici îi spuse: „Domnul mi te-a trimis liman şi adăpost” (Răspunsul al 159- lea); iar altuia îi spunea: „Credem că Domnul te-a adus aici: nu ispiti harul” (Răspunsul al 163-lea).

De aici se descoperă de la sine cum trebuie să fie ucenicul în relaţiile cu părintele său. Tot ce se referă la acestea decurge firesc din duhul în care ucenicul se predă pe sine părintelui şi din unirea care are loc între ei.
Ucenicul trebuie să aibă deplină şi neîndoită încredere în părintele său: să aibă credinţa că acesta cunoaşte calea lui Dumnezeu, că poate conduce pe ea spre desăvîrşire şi că îl va călăuzi şi pe el, că este puternic în faţa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va arăta, prin el, calea cea dreaptă şi nerătăcită; de aceea, toate îndrumările sale trebuie primite ca fiind cu totul adevărate, pe deplin mîntuitoare şi bineplăcute Domnului.
Această credinţă trebuie să fie luminoasă, curată şi neîntunecată de nici cel mai mic nor al îndoielii, căci şubrezirea ei este şi şubrezirea legăturii sufleteşti, iar şubrezirea legăturii sufleteşti compromite întreaga lucrare şi o face neroditoare.
De aceea, trebuie să păstrăm această credinţă ca pe ochii din cap.
„Cîtă vreme credinţa înfloreşte în suflet - spune Sfîntul Ioan Scărarul - atît timp trupului îi izbuteşte toată slujirea; dar, imediat ce cineva se atinge de piatra credinţei, nu încape îndoială că acela va cădea, căci adevărat este că tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14, 23) ....Dacă supuşii, în simplitatea inimii lor, nu vor recurge la viclenii diavoleşti, din curiozitate faţă de poruncile părintelui, atunci vor străbate cu bine drumul spre Domnul”
Trebuie să-şi cinstească părintele în toate felurile, să-i păstreze imaginea cinstită, luminoasă, nu numai în cuvînt şi în sentimente, dar nici în minte să nu aibă nimic care să-i întunece imaginea sau să-i micşoreze lumina.

Dacă gîndul te face să-ţi acuzi sau să-ţi huleşti părintele, fugi de această tentaţie ca de curvie şi nu lăsa şarpelui acestuia nici o speranţă, nici un loc, nici o intrare, nici o apropiere, ci dimpotrivă, strigă-i: „O, amăgitorule! Nu eu o să-mi judec stăpînul, ci el este pus judecător peste mine!”
 Această cinstire şi evlavie statornică creşte sub oblăduirea credinţei şi prin credinţă se întăreşte; şi, dimpotrivă, slăbeşte o dată cu slăbirea credinţei şi invers. De aceea, acestea două sînt ţintele înspre care vrăjmaşul îşi îndreaptă săgeţile. Adesea el plăsmuieşte chiar năluciri întru întunecarea cinstei părintelui, ca să-l îndepărteze pe ucenic de la el; aşa a suferit Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, cînd în Scara, ucenicul îl întreabă pe Ioan Savaitul, care îl sfătuise să se încredinţeze unui părinte: „Şi dacă acest părinte, din nepriceperea sa, va greşi cu ceva? Stareţul îi răspunde: Chiar de l-ai vedea păcătuind, nu te depărta de la el, ci spune-ţi în sinea ta: Frate, de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice înălţare de sine”
În toate trebuie să ne încredem în părinte sau să ne păstrăm convingerea că, prin rugăciunea părintelui, orice trebuinţă ne va fi împlinită, orice rău va fi respins, orice bine ne va fi dăruit. „Ţine-te de mine - spunea adesea părintele Varsanufie - că te voi scoate afară şi te voi aduce grabnic la linişte şi te voi arăta lui Dumnezeu”; sau: „Vei fi urmaşul meu, te vei învrednici de darurile mele”;

Urmarea firească a încrederii, a cinstirii şi a speranţei trebuie să fie liniştirea sub ocîrmuirea părintelui, ca sub un acoperiş neprimejduit.
Prin supunerea faţă de acesta, ucenicul îşi retează orice preocupare pentru el însuşi, orice grijă şi orice temere. El îi spune din inimă părintelui, scrie Sfîntul Varsanufie: „Cred că Domnul, prin tine îmi va izbăvi sufletul; fă cu mine ce te va inspira Domnul. Eu nu mai sînt eu”

Lucrul sub conducerea părintelui-îndrumător îl obligă pe ucenic la următoarele trei acţiuni:
citeste continuarea aici https://sfantulioancelnou.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim.htm

Ieromonah Ioan Iaroslav
,,CUM SĂ NE MÂNTUIM? ,,
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
EDITURA SCARAŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ 2005

Acatistul Sf Muc. Mina - MARIAN MOISE.

Acatistul Sf Muc. Mina  (11 noiembrie)

Condacul 1

Folositor si ajutator mare te-ai aratat lumii im primejdii, Mucenice, ca pe multi ai izbavit de pagube: pe furi urmarind, pierderile departandu-le si celor ce alearga la tine cu credinta implinind cererea lor; pentru aceasta te rugam , fii milostiv si noua care iti cantam: Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Icosul 1

Intrupandu-se cuvantul lui Dumnezeu s-a luminat faptura, si printr-Insul a izvorat multimea mucenicilor, care au patimit pana la sange, facandu-se aparatori celor neputinciosi; pentru aceasta iti cantam:

Bucura-te, stea neapusa.

Bucura-te, raza de nematerialnic foc.

Bucura-te, lumina celor pagubiti.

Bucura-te, caderea celor rapitori.

Bucura-te, taina care destainuiesti nelegiuirea.

Bucura-te, stavila care opresti ratacirea.

Bucura-te, stalp care impiedici necuviinta.

Bucura-te, adanc care pierzi lacomia.

Bucura-te, suflare care intaresti inimile celor suferinzi.

Bucura-te, mana care descoperi pradaciunile.

Bucura-te, lant care fereci pe faptuitorul celor rele.

Bucura-te, negura care intuneci gandurile necurate.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al 2-lea

Biruitor grabnic te-ai facut prigonitorilor celor care voiau a rapi munca saracului amarat de soarta si a stinge fiinta lui , fiind amenintat de intamplari; pentru aceasta strigam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Sa nu se invredniceasca nelegiuitii a ne supune sub picioarele lor, Sfinte, cand se pornesc asupra noastra ca valurile marii ce vin spumegand pe aripile vanturilor turbate; ci sa cada ca spicele tarinii de fata ta si noi sa te binecuvantam, zicand:

Bucura-te, nadejdea noastra cea tare.

Bucura-te, caderea nelegiuitilor vrajmasi.

Bucura-te, ingradirea nesatioaselor fiare.

Bucura-te, infranarea mandrilor rapitori.

Bucura-te, ca se cutremura cei ce calca poruncile tale.

Bucura-te, ca se ticalosesc cei ce nu cinstesc minunile tale.

Bucura-te, ca se chinuiesc cei ce nu cheama intr-ajutor numele tau.

Bucura-te, ca se tulbura cei ce te amarasc.

Bucura-te, ca se lauda cei ce iti multumesc tie.

Bucura-te, ca de mila ta toata faptura se veseleste.

Bucura-te, ca de ingrozirea ta toti cei ce au gresit se pocaiesc.

Bucura-te, izbavitorul celor umiliti.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al 3-lea

Dreptatea si pacea avand in cugetul tau, ai parasit tabara Frigiei, nemaiputand suferi ca sa vezi inchinaciunea la idoli. Pentru aceasta, suindu-te la munta, cu post si rugaciuni ti-ai curatit sufletul de pacate si te-ai intarit in credinta Domnului nostru Iisus Hristos, cantand: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Paganii, nemairabdand urmarile tale cele sfinte, prin care se defaima inselaciunea lor cea idoleasca, caci propovaduind credinta lui Hristos poporului si dovedind ca El este Dumnezeu, Care face minuni, iar nu pietrele si arama, te-au supus la chinuri pe care le-ai primit cu dragoste. Pentru aceasta iti cantam:

Bucura-te, cel ce ai fost frecat peste tot trupul cu tarsane.

Bucura-te, cel ce pe urma ai fost ars cu foc.

Bucura-te, cel ce ai rabdat usturimea ciulinilor.

Bucura-te, ca ai fost strapuns peste tot cu sulite.

Bucura-te, ca ai suferit pe tamplele tale ciocane de fier.

Bucura-te, ca si alte munci ai suferit cu rabdare.

Bucura-te, ca n-ai cartit impotriva lui Dumnezeu pentru patimirea ta.

Bucura-te, mai ales, ca te-ai luptat cu bucurie impotriva trupului si a sangelui.

Bucura-te, ca Alexandria s-a ingrozit de credinta ta cea tare.

Bucura-te, ca tiranii erau mustrati de cutezarea ta.

Bucura-te, ca, nemaiavand cu ce te mai spaimanta, au poruncit sa fii taiat cu sabia.

Bucura-te, ca multi din privitori te binecuvantam zicand: Bucura-te, Mina, mult patimitorule!

Condacul al 4-lea

Fericita credinta a Rasaritului ridicand in sfarsit crucea intre popoarele pagane, dupa caderea tiranilor vrajmasi ai crestinatatii, s-a zidit in Alexandria biserica ta, Sfinte, de catre un iubitor de Hristos cetatean, in vremea lui Constantin imparatul; si acolo au fost aduse ramasitele moastelor tale, carora ne inchinam cantand: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Glas ridicand catre tine strigam: Grabeste-te, Sfinte, a ne apara; nu ne dezlipi nadejdilede mila ta cea mare; ca unde vom nazui afara de tine sa ne linistim, dupa noianul pacatelor noastre, dupa Mantuitorul si preacurata lui Maica, decat la tine cel ce ai patimit cu dragoste pentru Hristos si pentru a noastra mantuire; tinde-ti mana ta spre noi, Mucenice, ca sa te binecuvantam zicand:

Bucura-te, aflatorul lucrurilor pierdute.

Bucura-te, aducatorul lor in starea in care au fost.

Bucura-te, lauda cetatenilor cinstiti cu fapta.

Bucura-te, fericirea negutatorilor cu bune masuri.

Bucura-te, pazitorul nedormit al satelor si al oraselor care sufera de pagube.

Bucura-te, scaparea celor amenintati de vapaie si de vifor.

Bucura-te, usurarea popoarelor ce se amarasc de navalirile grozave si de asuprelile nedrepte.

Bucura-te, povatuitorul drumetilor ce te cer in ajutor.

Bucura-te, izbavirea oamenilor de moartea naprasnica.

Bucura-te, scaparea corabiilor cuprinse de vijelie si de furturi.

Bucura-te, mangaierea a tot sufletul asuprit si amarat.

Bucura-te, si al nostru aparator grabnic in suferinte.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al 5-lea

Hrana de mantuire vietii noastre trimite-ne noua, Sfinte, de la Dumnezeu, ca sa nu pierim de multimea patimilor ce se indesesc in noi cu prisosinta, ca pacatosi suntem; dar care pacat sau ce multime de greseli poate covarsi vreodata nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, avand rugatori cetele mucenicilor? Cu acelea impreuna cantam: Aliluia!

Icosul al 5-lea

nima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi, zice imparatul si Proorocul David. Pentru aceasta, smerindu-ne pana la moarte, cadem catre tine, Mare Mucenice Mina, sa te rogi lui Dumnezeu pentru noi pacatosii ca sa ne linisteasca durerile, biruind pe vrajmasii care se lupta impotriva legilor Lui. Apropie-te, dar, Sfinte, apropie-te de noi cei ce patimim ca sa slavim minunile tale, cantand:

Bucura-te, mijlocitor fierbinte al celor suferinzi catre Dumnezeu.

Bucura-te, staruitor grabnic catre Dansul.

Bucura-te, ajutor puternic pentru cei ce pazesc poruncile Lui.

Bucura-te, nadejde nerusinata a crestinilor.

Bucura-te, tamaie bineprimita la cer in rugaciune.

Bucura-te, vas ales al Sfintei Treimi.

Bucura-te, cel ce nu voiesti rautatile oamenilor.

Bucura-te, cel ce plangi pentru nepriceperea lor.

Bucura-te, cel ce pururea ii indemni la fapte bune.

Bucura-te,ca ii povatuiesti a vietui in unire si dragoste.

Bucura-te, ca pe multi i-ai adus la pocainta.

Bucura-te, ca pentru toti te rogi pururea.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al-6-lea

Evreul, care era asupritde crestin, prin tainuirea banilor ce ii lasase spre pastrare la el pana la intoarcerea sa, s-a botezat vazand minunea, cand I-ai descoperit adevarul; iar crestinul, ingrozindu-se de fapta ce facuse spre vatamarea sufletului pentru iubirea de argint, s-a pocait, strigand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-6-lea

Pe calcatorul de juramant crestin si vicleanul prieten al iudeului, iesind din biserica ta, unde marturisise neadevarul, ca nu are stiinta de acei bani, l-a rapit calul; si tu te-ai aratat femeii lui acasa, ca sa trimita barbatului ei aurul iudeului, precum a si urmat si indata s-a descoperit viclesugul. De aceea cantam tie:



Bucura-te, vadirea viclesugului tainuit.

Bucura-te, aflarea aurului rapit.

Bucura-te, rusinarea faptelor rele.

Bucura-te, amaraciunea urmarii lor.

Bucura-te, implinirea datoriilor credintei.

Bucura-te, crestinatorul iudeului ratacit.

Bucura-te, pocainta crestinului pierdut.

Bucura-te, lauda Bisericii Rasaritului.

Bucura-te, intristarea neamului iudeilor.

Bucura-te, ca prin a ta minune s-a aratat puterea darului.

Bucura-te, ca prin a ei lucrare doua suflete s-au izbavit.

Bucura-te, vrednicule laudator al lui Hristos.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al-7-lea

Lanturile fermecatoare ale diavolului cu care infasura sufletele cele slabe spre a le trage la el, cum s-ar putea sfarama, de nu am avea cugetul lucrator spre mantuire? Acesta dar, intarindu-se de catre puterea Sfintilor Mucenici alesi de Dumnezeu, risipeste negura inselaciunii si dezleaga legaturile vicleanului prin pocainta, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-7-lea

Slava Tie, Imparate Sfinte, Dumnezeule atotputernice, Care dintre noi oamenii si pentru noi ai ales pe Sfintii Tai Mucenici si Apostoli, ca sa ne izbaveasca de cursele vrajmasului si sa ne impartaseasca de bunatatile Tale cele nemarginite; ca in acest chip sa preaslaveasca numele Tau cel intru tot Sfant, si sa cantam:



Bucura-te, Mina cel de toti iubit.

Bucura-te, Mucenic preafericit.

Bucura-te, luptator neostenit.

Bucura-te, viteaz neobosit.

Bucura-te, cuget neprihanit.

Bucura-te, privighetor neadormit.

Bucura-te, doctor iscusit.

Bucura-te, judecator nemituit.

Bucura-te, sprijinitor nepartinitor.

Bucura-te, dar nesfarsit.

Bucura-te, de daruri datatorule.

Bucurate de multe minuni facatorule.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al-8-lea

Numele tau, mai mult decat oricare altul dintre sfinti, s-a facut crestinilor mai dorit, Mina, pentru aflarea grabnica si indestulatoare a orice pagubiri suferite de dansii. Pentru care si astazi patimind cei ce stau inaintea icoanei Tale cu credinta se roaga a te milostivi spre ei, mangaindu-i si indeplinind cererea lor, ca sa-ti aduca lauda, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-8-lea

Obositi de valurile intamplarilor ce vin asupra noastra, nu ne putem lupta si nici nu suntem vrednici de milostivire, pentru ca pocainta nu avem, adancindu-ne in ganduri si fapte urate; pentru aceasta cadem inaintea ta, sa ne izbavestide ispitele ce ne apasa si sa ne intarestiin dragostea lui Dumnezeu, ca sa scapam de vrajmasi si sa-ti cantam:



Bucura-te, turn de tarie.

Bucura-te, raza de bucurie.

Bucura-te, ancora tare.

Bucura-te, zid de scapare.

Bucura-te, gand intaritor.

Bucura-te, liman izbavitor.

Bucura-te, lumina sfanta.

Bucura-te, arma nebiruita.

Bucura-te, inger ceresc.

Bucura-te, dar dumnezeiesc.

Bucura-te, aparatorul crestinilor.

Bucura-te, miluitorul saracilor.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al-9-lea

Patimile cu care tu ai patimit sa ne fie in ajutorul patimilor noastre si ranile trupului tau acoperamant durerilor ce ne tulbura toata odihna. Da-ne dar, in primejdii, rabdarea ta Sfinte, ca printr-insa sa dobandim maintuirea sufletului si intarirea neputintelor noastre spre a canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-9-lea

Cu sangele tau cel curs pentru dragostea lui Hristos, spala intinaciunea pacatelor noastre, Preafericite, si cu multimea minunilor schimba cugetele celor ce ne prigonesc, spre a nu fi osanditi cu nedreptate si sa nu intunece adevarul pricinilor, ce avem dupa a lor placere, ca tu esti cel care descoperi toate nelegiuirile si tie se cuvine a canta

Bucura-te, mangaierea celor asupriti in judecati,

Bucura-te, biruinta ostasilor ce se lupta pentru credinta.

Bucura-te, pamant roditor de fapte bune.

Bucura-te, floare frumoasa din partile Siriei.

Bucura-te, margaritar ales de Dumnezeu.

Bucura-te, trandafir mirositor intre spinii idolesti.

Bucura-te, piatra scumpa din comorile Egiptului.

Bucura-te, dar prin care s-a implinit menirea magilor de la Rasarit.

Bucura-te, cedru crescut intre cedrii Libanului.

Bucura-te, camp adapat de apele Iordanului.

Bucura-te, straja neadormita a manastirilor din Muntele Sfant.

Bucura-te, povatuitor osardnic al celor ce merg la mormantul Mantuitorului.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al 10-lea

Ramasitele calatorului omorat de gazda facatoare de rau, spre a-i lua aurul cu care mergea la biserica ta, taindu-l bucati si ingropandu-l in gradina sa, tu le-ai dezgropat a doua zi, intrupandu-l precum a fost si dandu-i viata. De aceasta minune ingrozindu-se ucigasul, a cazut la picioarele tale cu lacrimi, rugandu-se sa nu-l pierzi. Iar calatorul trezit ca din vis dupa moarte. a dat lui Dumnezeu lauda, cantand: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zadarnica a fost sarguinta vinovatului de a ascunde uciderea strainului pe care, innoptand la dansul, l-a gazduit; ca tu urmandu-i nevazut, pentru dragostea ce avea catre tine, te-ai aratat a doua zi ca un ostas imparatesc, cerand sa-ti dea pe calator; despre care, tagaduind ca ar avea stiinta , tu i-ai descoperit fapta si l-ai mustrat cumplit. Pentru aceasta cantam tie:

Bucura-te, minunemai presus de toate minunile.

Bucura-te, cel care ai primit darul de a intrupa si a da viata trupului taiat in bucati.

Bucura-te, ca vinovatul s-a ingrozit de puterea ta.

Bucura-te, ca cel ucis, necunoscand de ce este mustrat acela, s-a spaimantat.

Bucura-te, ca fapta aceasta n-ai voit sa o descoperi indata.

Bucura-te, ca prin iconomia ta amandoi se gaseau in uimire.

Bucura-te, cel prin care calatorulsi-a indeplinit vointa, inchinandu-se tie.

Bucura-te, ca si fagaduintei lui a urmat, aducand in biserica ta mari daruri.

Bucura-te, mangaietorule al tuturor celor ce alearga la tine.

Bucura-te, marite izbavitor al celor ce te cinstesc.

Bucura-te, inzestratorule al fetelor sarace.

Bucura-te, usuratorule al celor cazuti in datorii grele.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al 11-lea

Taina aceasta a sfintei pronii, care prin tine s-a savarsit, Mina, putandu-se reface trupul cel taiat in bucati al calatorului ucis si a fi adus iarasi la viata, este de nepatruns; pentru care, minunandu-ne de darul ce ti s-a dat tie de la Dumnezeu, cu credinta cantam: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Iubitorul de sine Eutropie, fagaduind un vas de argint pentru biserica ta, si facand doua deopotriva, acel cu numele tau I s-a parut mai frumos decat acel pentru dansul; drept care a hotarat sa-l opreasca pentru sine. Tu insa nesuferind inselaciunea aceasta, ai luat vasul de la sluga lui cand se spala in corabie si cu dansul impreunal-ai tinut in mare pana cand s-a mustrat Eutropie insusi de lacomia sa. Pentru aceasta cantam tie:



Bucura-te, ca indata ai scos pe sluga cu vasul din mare.

Bucura-te, ca sluga s-a infatisat stapanului sau intreg si nevatamat.

Bucura-te, ca el, multumind lui Dumnezeu, a si dus vasul la biserica.

Bucura-te, mustratorul lui Eutropie pentru indrazneala ce facuse.

Bucura-te, indreptatorul purtarii sale celei lacome.

Bucura-te, scaparea slugii de la moarte pentru nevinovatia sa.

Bucura-te, ca prin aceasta ai vrut sa arati puterea adevaratei credinte.

Bucura-te, ca pentru fapta iar nu pentru lucru ai infrant vointa cea rea.

Bucura-te, ca lui Dumnezeu s-a adus prin aceasta lauda.

Bucura-te, ca numele Lui s-a preaslavit prin facerea minunilor tale.

Bucura-te, ca pentru dansul ai patimit ca sa si biruiesti cu Dansul.

Bucura-te, Mucenice prea folositorule.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al 12-lea

Vazandu-se Sofia, o femeie oarecare din partile Fecozalieie, care venea la biserica ta sa se inchine, amenintata a fi batjocorita pe cale de catre un ostean, a cerut de la tine ajutor cu glas, si indata ai izbavit-o de navalirea aceluia, vadindu-l cu rusine catre mai multi; dupa care femeia a datlui Dumnezeu lauda, cantand: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Schiopul si o femeie muta, care de mult timp stateau langa biserica ta cu alti bolnavi , asteptand vindecarea, te-au vazut la miezul noptii, zicand: Schiopule, scoala pe femeia aceea si mergi de aici; la care cuvinte, mahnindu-se schiopul, pentru ca s-a crezut departat de la tine, nu facea nici o miscare; tu insa repetand porunca, el a trebuit sa asculte si indata s-au vazut amandoi vindecati; pentru aceasta cantam tie:

Bucura-te, ca schiopul spaimantandu-se a fugit.

Bucura-te, ca muta, spaimantandu-se, a vorbit.

Bucura-te, ca si alti bolnavi ai tamaduit.

Bucura-te, ca pe necredinciosi i-ai smerit.

Bucura-te, ca pe iubitorii de Hristos i-ai veselit.

Bucura-te, ca pe straini i-ai adapostit.

Bucura-te, ca pe flamanzi i-ai hranit.

Bucura-te, ca pe vaduve le-ai miluit.

Bucura-te, aparatorul celor din primejdii.

Bucura-te, indestulatorul celor pradati.

Bucura-te, izbavitorul Sofiei.

Bucura-te, mangaietorul celor asupriti.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Condacul al 13-lea

(acest condac se zice de trei ori)

O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia !

O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia !

O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia !

Apoi iarasi se zice

Icosul intai

Intrupandu-se cuvantul lui Dumnezeu s-a luminat faptura, si printr-Insul a izvorat multimea mucenicilor, care au patimit pana la sange, facandu-se aparatori celor neputinciosi; pentru aceasta iti cantam:

Bucura-te, stea neapusa.

Bucura-te, raza de nematerialnic foc.

Bucura-te, lumina celor pagubiti.

Bucura-te, caderea celor rapitori.

Bucura-te, taina care destainuiesti nelegiuirea.

Bucura-te, stavila care opresti ratacirea.

Bucura-te, stalp care impiedici necuviinta.

Bucura-te, adanc care pierzi lacomia.

Bucura-te, suflare care intaresti inimile celor suferinzi.

Bucura-te, mana care descoperi pradaciunile.

Bucura-te, lant care fereci pe faptuitorul celor rele.

Bucura-te, negura care intuneci gandurile necurate.

Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

si

Condacul 1

Folositor si ajutator mare te-ai aratat lumii im primejdii, Mucenice, ca pe multi ai izbavit de pagube: pe furi urmarind, pierderile departandu-le si celor ce alearga la tine cu credinta implinind cererea lor; pentru aceasta te rugam , fii milostiv si noua care iti cantam: Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

si apoi se face otpustul.

Dupa aceasta se zice aceasta rugaciune :

Rugaciune foarte folositoare si grabnic ajutatoare catre Sfantul Mare MucenicMina



O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea , vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.

Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti ,Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cuvant pentru suflet.Amânarea, o formă de lenevire?(12 08 2015)

La întrebarea ce este pocăința, într-una din scrisorile sale, Sfântul Teofan Zăvorâtul a spus că pocăința înseamnă „a aprinde foc în jurul tău”. 

Că precum cel cuprins de flăcări caută scăpare, așa și sufletul, dacă va vedea că toată lumea arde în jurul său, va alerga la Dumnezeu.

Am găsit aceeași comparație și la Macarie Egipteanul: Dintr-o casă cuprinsă de foc ‒ zice Sfântul ‒ cel care vrea să se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea să-și mai salveze ceva din bunurile pe care le iubește piere în flăcări, odată cu acestea...

Pentru un câștig neînsemnat, se prăpădește prin propria-i voință, din cauza întârzierii, a amânării. Acest foc l-a aprins Apostolul Pavel în ascultătorii săi din Roma.

Dacă ne vom uita bine, vom vedea că Apostolul nu a lăsat nici o „crăpătură” prin care ascultătorul să poată fugi de Hristos.

Acesta nu mai poate da nici tradiționala replică: „Ia mai lasă-mă în pace, să-mi trăiesc viața așa cum vreau!”, pentru că Pavel i-a vorbit mai înainte și i-a demonstrat că toate nenorocirile i se întâmplă tocmai din cauza asta.

Ierodiacon Savatie Baștovoi, 

În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 91-92
sursa doxologia.ro

Cuvant pentru suflet.Pronia lui Dumnezeu.(30 06 2015)

Arhim. Simeon Kraiopoulos

„Mâhnit este duhul meu în mine”

 „Mâhnit este duhul meu în mine şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu”. 

David vrea să spună aici „Duhul meu a fost cuprins de accedie”, adică de tristeţe, de mâhnire, de lipsa poftei de viaţă, de tulburare. A fost cuprins de o asemenea stare, ca şi cum ar fi murit, nu ar mai fi viu, înăuntrul lui nu ar mai exista viaţă. 

La acest aspect să luăm aminte în mod special, aici vorbeşte David care, aşa cum arată lucrurile, nu se găseşte în boală, ci este din acest punct de vedere un om sănătos trupeşte. 

Cu toate acestea, pentru că simte mai departe răutatea vrăjmaşului, nebunia lui pierzătoare, crede că a ajuns pe o cale fără ieşire, lipsit de apărare, părăsit, însingurat, că nu se mai poate sprijini pe nimeni. De aceea se mâhneşte duhul şi se tulbură sufletul lui. Acesta, vă repet, se simte un om normal, care nu are stări de boală şi este, din acest punct de vedere, perfect sănătos. 

Ceea ce i se întâmplă lui David găsim în mod clar în stările psiho-patologice. Sunt suflete care nu trăiesc stări normale, care nu pot să aleagă şi pentru care nici chiar dacă ştiu exact ce se întâmplă, ca şi cum mai mult se încurcă în acestea, mai mult trăiesc şi mai puţin cunosc ce este cu ele. Aşadar, când sunt stăpânite de starea aceasta, se simt nefolositoare, ca şi cum nu ar mai avea putere, dispoziţie, dorinţă de viaţă, curaj să mai trăiască. Până într-atât este dominat de lipsă de viaţă, de această stare întreg duhul lor. Nu mai au nici un fel de interes. 

Socotesc că dintre stările psiho-patologice aceasta este, poate, mai rea decât toate. Celelalte simptome, mai mult sau mai puţin, pot fi înfruntate de om, dar aceasta de aici – pe care o are adânc înlăuntrul lui, lipsit de simţământul realităţii, fără nici un interes, fără pic de curaj, fără dorinţa de a trăi măcar un minut, să poarte acesta povară, măcar câteva clipe – este cea mai rea. 

Aşadar, pe ea o găsim în stările psiho-patologice, dar se pare că mai mult sau mai puţin şi alte suflete sunt stăpânite de ceva asemănător, de vreme ce o spune aici şi David: „Mâhnit este duhul în mine. Şi inima mea încremenită înăuntrul meu”.

Adică o stare o aduce pe cealaltă. Nu este de ajuns că vine această mortificare care nu este uşoară, pentru că una este atunci când cineva este obosit şi nu are curajul să mai lucreze, ci deja se bucură, pentru că este îndreptăţit să se retragă, să se odihnească, şi alta este acea lipsă de viaţă a duhului, a sufletului întreg. 

Dar la aceasta se adaugă şi tulburarea inimii, amândouă merg împreună. Adică rar găseşti să aibă cineva doar o mâhnire, o lipsă de poftă de viaţă, ci în cele mai multe cazuri are şi inima împietrită. Astăzi o numim angoasă. 

Dar chiar şi normal fiind, omul fiziologic, care nu are stări psiho-patologice şi acesta poate să fie stăpânit, pe lângă duhul accediei şi de împietrirea inimii, în vremea noastră nu sunt puţini cei care au tulburări psihopatologice şi aceştia toţi sunt stăpâniţi pentru mult timp de duhul abuliei, al tristeţii, până într-atât încât cedează cu desăvârşire, nu mai au nici o dispoziţie pentru nimic. Undeva acolo, însă, este prezentă şi această agonie, angoasă, împietrire, cum i-am spus mai sus. 

De ce să n-o luăm astfel? Am spus-o şi o repet acum, când o înţeleg mai bine, o îndreptăţesc înlăuntrul meu şi mă conving că aşa este, anume că este un martiriu insuportabil starea aceasta pe care o trăiesc anumiţi oameni chinuiţi de duhul tristeţii şi de împietrirea pe care le-o provoacă, dar socotesc că îi aşteaptă o mare plată de la Dumnezeu, îi aşteaptă cununa cerească.

Adică o stare o aduce pe cealaltă. Nu este de ajuns că vine această mortificare care nu este uşoară, pentru că una este atunci când cineva este obosit şi nu are curajul să mai lucreze, ci deja se bucură, pentru că este îndreptăţit să se retragă, să se odihnească, şi alta este acea lipsă de viaţă a duhului, a sufletului întreg. Dar la aceasta se adaugă şi tulburarea inimii, amândouă merg împreună. Adică rar găseşti să aibă cineva doar o mâhnire, o lipsă de poftă de viaţă, ci în cele mai multe cazuri are şi inima împietrită. 

Astăzi o numim angoasă. Dar chiar şi normal fiind, omul fiziologic, care nu are stări psiho-patologice şi acesta poate să fie stăpânit, pe lângă duhul accediei şi de împietrirea inimii, în vremea noastră nu sunt puţini cei care au tulburări psihopatologice şi aceştia toţi sunt stăpâniţi pentru mult timp de duhul abuliei, al tristeţii, până într-atât încât cedează cu desăvârşire, nu mai au nici o dispoziţie pentru nimic. Undeva acolo, însă, este prezentă şi această agonie, angoasă, împietrire, cum i-am spus mai sus. De ce să n-o luăm astfel? Am spus-o şi o repet acum, când o înţeleg mai bine, o îndreptăţesc înlăuntrul meu şi mă conving că aşa este, anume că este un martiriu insuportabil starea aceasta pe care o trăiesc anumiţi oameni chinuiţi de duhul tristeţii şi de împietrirea pe care le-o provoacă, dar socotesc că îi aşteaptă o mare plată de la Dumnezeu, îi aşteaptă cununa cerească.

Cred că am mai spus şi altă dată şi vă rog să binevoiţi să luaţi aminte. Când plecăm de la faptul că Dumnezeu este bun, este oare cu putinţă să gândim că vrea să-l chinuie pe om şi să-l asuprească? Să nu fie aşa!

 Dar dacă Dumnezeu îngăduie să existe aceste stări în sufletele unor oameni, aceasta înseamnă că ele fac parte din iconomia Lui, din pronia Lui, aşa cum a îngăduit ca martiri să sufere după voia călăilor. De altfel, însuşi Domnul S-a lăsat în voia oamenilor vrăjmaşi. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu martirii, pe unul l-a lăsat să sufere aici, pe celălalt l-a lăsat să mărturisească în altă parte şi prin ce n-au trecut! 

Chinurile acestea, însă, au însemnat dovada care le-a asigurat cununa cerească a împărăţiei lui Dumnezeu, cununa mântuirii. Dumnezeu a îngăduit, El a lăsat să se întâmple martiriul tău şi aşteaptă să ai răbdare, să rezişti şi, pe cât poţi, să-I fii recunoscător. Dintr-un anumit punct de vedere martiriul acesta este mai înfricoşător, pentru că în cazul martiriului sângelui, cineva este chinuit trupeşte, simte durerea, dar nu este stăpânit în totalitate de împietrire, nu are asemenea stări, ajungând pe punctul să moară duhul înlăuntrul lui, întreg sufletul şi el să nu mai dorească nimic. Uneori este mai greu acest martiriu, oricât ar părea de paradoxal. Aşadar, de ce nu priveşti lucrurile astfel, de la tine Dumnezeu nu vrea altceva decât să ai răbdare? 

In multe situaţii în care cineva m-a întrebat: „Ce să fac Părinte, ce vrea Dumnezeu de la mine?”, s-a întâmplat să spun, adică am socotit că aceasta trebuia să răspund: „Nimic, vrea doar răbdare! Doreşte să suporţi situaţia ta fără să te jeluieşti, fără să-ţi plângi de milă în starea în care te afli! Arată răbdare până când Dumnezeu va ridica de la tine ceea ce ai!” Şi cred că acesta este cel mai bun lucru, cel mai valoros pe care poate să-l facă cineva, anume să sufere, să îndure, să rabde tot acest martiriu. Multe vor avea de primit aceste suflete!

Să ne amintim încă o dată o imagine caracteristică din Apocalipsă. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vede sute de mii de purtători de veşminte albe stând înaintea tronului Lui Dumnezeu. 

Şi-l întreabă unul dintre bătrâni: „Cine sunt aceştia”? „De unde să ştiu, răspunde Apostolul, dacă nu-mi vei spune tu”? „Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului”.

 Socotesc că nu este lăsată la o parte nici un fel de strâmtorare şi cu cât este mai mare cu atât este pusă la socoteală, avută în vedere, cu atât mai mult cineva o ia în consideraţie. Aşadar, viaţa pe care o ducem în lume are bucuriile, dar şi strâmtorările şi greutăţile ei. Şi aş zice că fericit este cel care nu se va sminti de ceea ce îngăduie Dumnezeu, ci va răbda. 

Doar să-şi găsească un om potrivit un îndrumător spiritual care să-l înveţe să păşească în siguranţă. Desigur, Dumnezeu este Cel care ne conduce, ne ocroteşte, ne primeşte, însă ca oameni avem îndatorirea să lucrăm în aşa fel încât să ne aflăm pe calea cea sigură, nu doar să răbdăm, să ne chinuim, să mergem, ci să fim şi siguri că urmăm învăţătura, ascultarea, calea cea neînşelătoare. Deci, pe această cale, pe acest drum lipsit de înşelăciune pe care ne aflăm, înlăuntrul duhului ascultării şi al învăţării, să ne deprindem pe cât putem, să ne sprijinim încât să împlinim canonul nostru, până când va veni ceasul mântuirii.  Nu să răbdăm în mod simplu, ci să ne canonisim şi să avem certitudinea că ne găsim în ascultare, în învăţare, pe drumul fără înşelăciune.


Arhim. Simeon Kraiopoulos, articol preluat din cartea „Taina suferintei”, Editura Bizantina

Sursa: Fericit este cel care nu se va sminti de ceea ce îngăduie Dumnezeu, ci va răbda | Apărătorul Ortodox

Parintele Calistrat - Despre cartea vietii

Părintele Efrem Athonitul

POVETE PĂRINTEŞTI


* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune.

Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.


* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi tine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.


* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înteleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.


* Spuneti rugăciunea; aceasta sfinteşte gura, sfinteşte aerul, sfinteşte locul în care a fost rostită.


* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini.

 Prin rugăciunea mintii îl loveşti în inimă, de aceea şi reactionează atât de cumplit.


* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. 

Să nu lăsăm mintea fără ocupatie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul sau crestinul mirean care nu zice rugăciunea este monah sau crestin doar pe dinafară.


* Numele lui Iisus sfinteşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru.

 În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească.

Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.


* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet.

Leacul, terapia, arma împotriva risipirii mintii este trezvia.

Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.


* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii mintii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâi gândul păcatului. 

Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

* Dacă mintea nu se curăteşte de năluciri,patimi, ganduri desarte, Dumnezeu nu scrie pe lespedea mintii cuvintele Sale.


* Diavolii pun o multime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.


* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.


* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinta ştiintelor; e nevoie de un învătător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul.

Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăta un meşteşug ori ştiintă trebuie să faci ascultare de învătător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinta duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învete pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învătăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile.

Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învete vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.


* Deoarece lucrarea mintii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

* Sfintii Părinti foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îti aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.


* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinta, dispretul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. 

Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.


* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dintii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dintii.


* Pentru ostenelile virtutii vom afla odihnă în cealaltă viată; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sământa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiti de recoltă. Cu ostenelile şi suferintele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.


* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne.

Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinta noastră.


* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispretului?


* Sfintii Părinti s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinŃă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăti în cer.


* Viata de acum este ca un târg; toti schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

* Silinta aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.



Părintele Efrem Athonitul
DESPRE CREDINłĂ ŞI MÂNTUIRE
Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfintitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Viata si minunile Sf. Nectarie Taumaturgul de la Eghina (film documentar)

Sfântul Nectarie ne invata sa nu intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. 

Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.

Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu cu toata fiinta noastra, traind o viata curata si sfanta. Sa-l cautam pe Domnul, slujindu-l si implinindu-i poruncile. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase.

Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.
  

     Cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie

Ma numesc Boncea Ileana, am 72 de ani si sunt din Bucuresti. Sunt fiica de preot, enoriasa a sfintei Manastiri Radu Voda din 1992. Credinta in Dumnezeu mi-a fost insuflata de tatal meu, de cand eram copil. Deci, in orice imprejurare, locul si ajutorul il gasim doar in Biserica si prin slujitorii ei, care la noi, la Manastirea Radu Voda sunt cu totul deosebiti. Sunt daruitori, ostenitori si foarte aproape de problemele fiecaruia, de la Prea Sfintitul Varsanufie Prahoveanul pana la ultimul monah. Dumnezeu este atat de bun, indelungrabdator, ne mai cearta, ne mai iarta, dar nu ne lasa niciodata.
O intâmplare petrecuta in 19 august 2001 m-a facut sa verific aceasta. Ce oameni alesi mi-a scos Dumnezeu in cale, si cum am scapat de la moarte sigura, din situatia in care ma aflam!
Eram pe strada când mi s-a facut deodata rau. Am vomat cheaguri de sânge si aproape mi-am pierdut cunostinta. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul Ioan din capitala. De garda, la Urgenta, era o doctorita pe numele ei dr. Ariadna Kuejdean, primul inger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a consultat repede si, dupa pierderea mare de sange pe care o avusesem, am ajuns la o anemie post-hemoragica severa (6), cardiopatie ischemicã, tensiune arteriala 5. Personal, aceasta doctorita m-a condus imediat in sectia de cardiologie, unde am fost tinuta sub aparate cinci zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea si anemia. In urma consultatiei, diagnosticul era:
-ulcer gastric duodenal
-hemoragie digestiva, cu anemie post hemoragica
-infarct miocardic.
Dupa redresare a urmat un consult amanuntit, insotit de ecografii, si doctorii au stabilit urgent interventie chirurgicala, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece zile: ulcer gastric, crater ulceros de natura maligna.
Pâna la interventia chirurgicala au trecut niste zile de groaza. Am alergat la manastirea Radu Voda, la Prea Sfintitul Varsanufie, staretul acestei manastiri, pe care il cunosc din 1998, si, având mare incredere in ajutorul si daruirea dânsului, i-am explicat situatia si i-am cerut binecuvântare.
La plecare, mi-a daruit o seringa cu mir de la Sfântul Nectarie, sa ma ung in fiecare dimineata. Am folosit mirul cu mare incredere in Dumnezeu si in cel care mi l-a daruit.
Când m-am prezentat la Spital pentru interventie, dintr-un ulcer malign, confirmat si de medicii care ma consultasera, chirurgul care urma sa faca interventia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: ,,Nu am ce taia, rana s-a inchis”. Minunea s-a produs datorita mirului primit de Ia candela Sfântului Nectarie.
La intoarcerea acasa, m-am dus iar la manastirea Radu Voda, la racla Sfântului Nectarie, sa-i multumesc, desi atunci nu stiam nimic despre viata Sfântului. La noi, la pangar, am vazut cele doua carti (rosie si albastra) cu viata si minunile Sfântului Nectarie, sfantul secolului nostru. Le-am citit si recitit, dându-le spre cunoastere celor care au probleme de sanatate si povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia citindu-i minunile, mi-am dat seama cat m-a ajutat Sfântul, si i-am sfatuit pe cei care le lecturau sa inceapa cartea rosie cu capitolul 2, pagina 72 - minunile sfântului, apoi prima parte cu viata lui, si dupa aceea cartea albastra, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliata si reda foarte frumos viata si minunile Sfântului). Purtându-i o vie recunostinta, simt nevoia sa-l fac si eu cunoscut celor care au probleme si nu-l cunosc (ca si mine atunci).
Cumparând ambele carti (care s-au epuizat) le ofer spre informare, impreuna cu relatarea mea, celor cu situatii similare si nu numai.
Ii felicit pe cei doi autori ai cartilor care s-au ocupat sa-l faca cunoscut pe Sfântul Nectarie, dar ma intrebam de ce nu se scriu si la noi astfel de marturii? Chiar astazi, 10 august 2003 am aflat ca la Manastirea Radu Voda se strang marturii despre minunile sfântului, si m-am grabit sa dau marturia mea.
Desi au trecut doi ani, înca nu mi-am revenit din acest miracol petrecut cu mine, care sunt o pacatoasa, dar Bun este Domnul si minunate sunt lucrurile Lui, prin sfintii Săi a1esi si slujitorii plini de har. Slavit sa fie in veci numele Lui.
10 august 2003, Bucuresti
Boncea Ileana

O vindecare neasteptata

Ma numesc Maria P. din Bucuresti, fosta profesoara, actualmente pensionara. Am fata plecata in America de cinci ani si cu vrerea Bunului Dumnezeu, aceasta s-a casatorit acolo, anul trecut, prin cununie ortodoxa.
In luna februarie a acestui an, fiind invitata la botezul nepotelului, am constatat cu uimire si durere mersul deformat al ginerelui meu, care schiopata din cauza durerii de genunchi. Am inteles ca urma sa suporte o operatie ( la genunchi), dar mai inainte se va incerca ameliorarea suferintei prin tratament fizio-terapeutic.
La intoarcerea mea in tara am aflat ca situatia lui s-a agravat in ciuda tratamentului de fizio-terapie aplicat timp de doua luni si ca-n urma unor investigatii minutioase pe coloana i s-a depistat o anormalitate a meningelui ce imbraca maduva spinarii. Membrana (meningele) prezenta un orificiu in regiunea lombara, in dreptul vertebrelor 5-7, creand o compresiune asupra nervului sciatic, ceea ce-i provoca durerea de genunchi, care de fapt era efectul si nu cauza suferintei lui.
Medicii de specialitate nu se puteau pronunta daca aceasta e congenitala sau ereditara, certa era gravitatea diagnosticului ce ridica mari semne de intrebare, cu sanse operatorii minime.
Fiica mea mi-a facut cunoscut ce i-au transmis neuro-chirurgii ce urmau sa intervina in acest caz: riscul mare ca ginerele meu sa ramâna imobilizat sau de a nu scapa cu viata.
La auzul acestor cuvinte am fost cuprinsa de durere si ingrijorare, indreptându-mi gândul numai catre CER, catre atotputernicul Dumnezeu. Fiica mea inca alapta si ma gândeam ce ar insemna pentru ea sa-l piarda pe tatal copilului sau sa-l aiba povara tocmai pe cel cu care se ajuta.
Din acel moment, mi-am pus toata nadejdea in mila si iubirea nemasurata a Dătatorului de Viață, rugându-ma neincetat pentru salvarea acestuia, asa cum numai o putere dumnezeiasca o poate face. Pentru aceasta, am cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului si al tuturor Sfintilor si Puterilor Ceresti, iar pe Atotputernicul Dumnezeu il imploram sa lucreze cum stie si cum e voia Tatalui Ceresc pentru salvarea si binele robului Sau si a familiei acestuia.
Timp de o luna de zile pasii mei n-au cunoscut alte drumuri decât acelea spre toate lacasurile de inchinaciune. Am trimis acatiste si Sfinte Liturghii la numeroase manastiri din tara, si la Muntele Athos, am dat mai multe ectenii pentru reusita operatiei acestuia, iar eu eram numai in post si rugaciune.
Situatia devenea tot mai tensionata prin amânarea repetata, din diferite motive, a operatiei. Aceste amânari imi spuneau ca Dumnezeu lucreaza. Trebuia sa inteleaga si copiii mei ca o putere deasupra omenescului rasturnase toate planurile lumesti.
Cu vreo doua saptamâni inaintea ultimei date fixate a operatiei am fost indrumata si spre Manastirea Radu Voda din Bucuresti loc ce adaposteste o particica din moastele Sfântului Nectarie.
Pentru mine Sfântul Nectarie inseamna foarte mult, il simt atat de viu si apropiat, mai ales ca din mila Proniei Divine am ajuns cu ani in urma intr-un pelerinaj in Grecia, in insula Eghina, in locul unde sunt sfintele sale moaste si in nevrednicia mea am intrat chiar in casa Sfântului, m-am asezat pe patul acestuia si am calcat pe urmele pasilor sai.
Aici aveam sa aflu multe din minunile savârsite de acesta, iar acum, in marea mea durere, mai aveam inca un mijlocitor in care sa-mi pun nadejdea.
Din acel moment am inceput sa citesc si sa recitesc viata si minunile Sfântului Nectarie, Acatistul acestuia, rugandu-ma cu lacrimi si zdrobire de inima la sfânta sa racla pentru salvarea ginerelui meu. Pe masura ce-i inaltam rugaciunea, Sfântul imi era tot mai aproape, ii simteam prezenta, era ca o realitate ce ma asculta si ma incredinta sa nu ma indoiesc.
In ziua operatiei, 17 iulie, dupa o noapte de rugaciune impreuna cu buna mea prietena de suflet, ne aflam la Sfânta Liturghie savârsita in manastirea Radu Voda, unde ne-am rugat neincetat.
La sfârsitul Sfintei Liturghii l-am rugat pe parintele Filothei sa savârseasca si o slujba speciala la racla Sfantului dupa fusul orar al Americii, respectiv ora 14:30 la noi, atunci când acolo incepea operatia. Si asa s-a intamplat. Nu pot reda in cuvinte rugaciunea inaltata Sfantului prin acatist cântat, nu pot descrie rugaciunea prin care parintele parca fata-n fata cu Sfântul Nectarie ii implora ajutorul, rugându-l sa-i conduca mâna doctorului. Atunci am trait momente unice, inaltatoare, adevarate trairi dumnezeiesti, când o bucurie si o pace duhovniceasca a inundat sufletele noastre cuprinse de durere si ingrijorare pentru viata celui a carui scapare statea numai in mila si puterea lui Dumnezeu.
Sfântul Nectarie mijiocea pentru robul lui Dumnezeu, era prezent in sala de operatie si ne incredinta si pe noi de acest lucru. Am ramas mai departe in fata sfintei sale racle pastrand permanent rugaciunea; am participat si la vecernia acelei zile, dupa care, eu si prietena mea ne-am intors acasa asteptand cu nerabdare vesti de la fiica mea.
A urmat si telefonul acesteia prin care ma anunta cu emotie ca dupa mai bine de cinci ore de operatie viata sotului ei fusese salvata, dar ca acesta se afla in sala de terapie intensiva, conectat inca la toate aparatele (in urma interventiei chirurgicale, acestuia i s-a facut obturare de orificiu al meningelui si s-a eliberat strangularea maduvei).
Eram totusi stapânita de teama, de emotie la gândul ca e înca dependent de aparate, asa ca-n ziua urmatoare am alergat din nou la racla Sfântului multumindu-i si cerându-i mai departe ajutorul. Am participat si la slujba de seara a Sfântul Maslu si i-am marturisit parintelui Filothei ingrijorarea mea fata de starea ginerelui meu. Acesta m-a asigurat ca nu trebuie sa am motive de indoiala: "Sfântul a primit rugaciunea".
Asteptam in continuare vesti de la fiica mea; eram nerabdatoare sa aflu cum va face acesta primii pasi dupa darul de viata dat inca o data de Bunul Dumnezeu.
Fiica mea m-a sunat a treia zi spunându-mi ca ginerele meu e deja acasa, pe picioarele lui, fara alte riscuri si ca de acum inainte urmeaza perioada de recuperare prin fizio-terapie.
Sunt plina de recunostinta si nu pot pune aceasta minune decât pe seama Atotputernicului Creator si a rugaciunilor Sfintilor Săi, a Sfântului Nectarie care a condus mâna doctorului.
Nu voi inceta sa dau slava, multumire si inchinaciune milostivului Dumnezeu care cu adevarat Minunat este intru Sfintii Săi.
Maria P.

sursa http://sfantulnectarie.ro

Sfantul Siluan Despre Smerenie 1

Aşa după cum Hristos ne-a învăţat, „iertarea este începutul bun al perioadei de post”.

 „Prin iertarea altora se cultivă smerenia şi li­bertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”, a mai spus Preafericirea Sa. 

Hristos ne-a învăţat, „iertarea este începutul bun al perioadei de post”. 

„Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără ier­ta­re”, a subliniat Preafericirea Sa, „deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia şi li­bertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”.

Iertarea greşelilor deschide sufletul spre înviere

Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător”.

 Relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său”.

 În acest sens, „modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea re­laţiei lui de comuniune cu Dum­nezeu, Făcătorul cerului şi al pământului şi iubitorul de oameni”

„Iertarea greşelilor aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere, spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii”.

Postim pentru că iubim pe Dum­nezeu

 „Postim pentru că iubim pe Dum­nezeu din ceruri, Dă­ruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare” şi „nu postim pentru a fi lăudaţi de oameni, ci ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu”. 

Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc fiind o „dăruire de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii”, dar şi „o stare spi­rituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după pute­rea fiecăruia”.

Dacă cineva posteşte, dar nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet

 „Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după lucruri materiale limitate şi trecătoare spre a se uni prin ru­gă­ciune mai intensă cu Dum­nezeu Cel nelimitat şi netre­cător, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice”. 

Postul „susţine rugăciunea omului cre­dincios care consideră legătura sa cu Dumnezeu ca fiind centrul, lumina şi hrana sufletului său”, arătând cădacă „cineva posteşte, dar nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet”.

***

Zis‑a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. 

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi‑au luat plata lor. 

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. 

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi‑vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. (Sf. Ev. Matei cap 6, vs. 14‑21)

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României
sursa http://basilica.ro

PILDĂ MINUNATĂ!!!! Virtutea nerăutați - Parintele Calistrat

 După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu.
Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
- Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. 

Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat.

 Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt. În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana.
Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!" 

   Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. 

Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa.

Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. 

Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.

După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece.

Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, la fel de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?”

Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept.
  Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !”

În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău.

Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.
Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. 

Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui.
Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!

Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!!
 

 

  Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. 

Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă: - Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină şi căldură. 

Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui. 

Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere. 

În schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic.

 De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. 

Cu vremea, spicul deveni copt şi roada lui multă. Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul.

 Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinşa noastră şi ne va răsplăti negreşit, la momentul oportun.

 Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii. 

Însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării întunericului – în ghearele vrăjmaşului din iad.

"Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har".

sursa http://romanidiaspora.blogspot.ro/2012/01/479-de-pilde-crestin-ortodoxe.html

Serafim Alexiev - Smerita Cugetare | Audio

Lucrarea cea duhovniceasca a smeritei cugetari

La intrebarea «Cum poate dobandi cineva smerenia?», Sfantul Isaac Sirul da urmatorul raspuns: "Prin neincetata pomenire a greselilor sale si prin constiinta apropierii de moarte, prin imbracaminte saracacioasa, prin alegerea locului din urma in fiecare clipa si prin alergarea la faptele cele mai injosite si mai de ocara in orice lucru, prin a fi totdeauna ascultatori, prin tacerea neincetata, prin neiubirea de intalnire in adunari si prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama, prin a nu tine la vreun lucru dupa regula proprie, prin a uri vorbaria cu multe persoane, prin a nu iubi castigurile.

Si dupa acestea, prin dispretuirea de catre minte a oricarei ocari si invinovatiri din partea vreunui om si a oricarei pizmuiri, prin a nu avea mana sa asupra nimanui si mana nimanui asupra sa, ci a fi singur si instrainat in cele ale sale si a nu lua in lume grija cuiva asupra sa, afara de grija sa. Si, pe scurt, la smerenie se ajunge prin instrainare, prin saracie si prin vietuireainsingurata. Acestea nasc smerenia care curateste inima".

Diadoh, episcop al Foticeii vorbeste despre doua etape in dobandirea "sfintei smerenii" sau despre doua smerenii: una dobandita la mijlocul eforturilor noastre ascetice sau la mijlocul nevointelor noastre si alta, primita la sfarsitul acestora, ca dar dumnezeiesc.

 "Smerita cugetare este un lucru greu de castigat - spune el.

 Cu cat este mai mare, cu atat se cer mai multe stradanii pentru dobandirea ei. 

Ea se iveste in cei partasi de sfanta cunostinta in doua cazuri si chipuri: cand luptatorul pentru evlavie se afla in mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a gandurilor rele; apoi cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si sarguinta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plina de bunatate dumnezeieasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta".

Cea dintai forma de smerenie produce intristare si descurajare, cu privire la noi insine si la neputinta firii noastre, slabita de pacat si intr-o lupta incordata, grea, de inaltare spirituala.

 Cea de-a doua forma sau etapa a smereniei - smerita cugetare, care se daruieste de catre Insusi Dumnezeu, celor ce s-au apropiat de desavarsire, cuprinde in sine o bucurie impreunata cu o sfiala plina de intelepciune si nu o pot misca, impresiona nici macar toate imparatiile lumii, ea fiind duhovniceasca.

In privinta felurilor smereniei, Sfantul Isaac Sirul delimiteaza, din punctul de vedere al originii, doua tipuri ale acesteia: o smerenie izvorata din frica de Dumnezeu si o smerenie daruita de Dumnezeu. Smereniei izvorate din frica de Dumnezeu ii urmeaza bunatatea, simtiri bune, curate si o inima zdrobita toata vremea. 

Celei daruita de Dumnezeu si izvorata din bucurie, ii urmeaza multa simplitate si o inima curata si iubitoare la culme de Dumnezeu.

Pornind de la cele doua forme de vietuire crestina: calugareasca si mireneasca, Ava Dorotei arata ca, precum exista o mandrie mireneasca si una calugareasca, cu manifestari specifice, tot asa exista doua feluri de smerenie.

 O prima forma de smerita cugetare consta in a socoti cineva pe fratele sau semenul sau mai intelept decat este el si in a se socoti pe sine mai prejos de toti.

Cea de-a doua forma de smerenie, "smerenia desavarsita a sfintilor", cum o numeste Ava Dorotei, se naste in suflet in chip firesc din lucrarea poruncilor si consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune.

 Aceasta este smerenia adevarata, a sfintilor, ca un dar dumnezeiesc.

Pe treptele cele mai inalte ale vietuirii crestine, smerenia este definita a fi "o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti dupa desavarsirea intregii lor vietuiri.

 Aceasta putere nu se da - spune Sfantul Isaac Sirul - decat numai celor desavarsiti in virtute, prin puterea harului, atata cat incape in hotarul firii".

Parintii duhovnicesti ai Filocaliilor descriu lucrarea si roadele binecuvantate ale darului smereniei in cuvinte de o profunzime deosebita, indemnandu-ne la urmarea lor intru totul.

Astfel, Cuviosul Isaia Pusnicul, vorbind despre smerenie si fapta smereniei sau modul in care ea infloreste si isi raspandeste darurile sale, considera ca proba de adevarata smerenie este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si nu face nimic bun.

 Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva, a nu se sfadi, supunerea, a cauta cu privirea jos, a se pazi de minciuna si de vorbire desarta, a nu se impotrivi celui mai mare, a nu voi sa se impuna cuvantul sau, a rabda defaimarea, a ura odihna, a se sili pe sine spre osteneala, a nu supara pe cineva.

La acestea, Sfantul Isaac Sirul adauga: "Iar smerita cugetare e urmata de blandete si de adunarea in sine. 

Ea se arata in neprihanirea simturilor, in cuvantul masurat, in putinatatea vorbirii, in nesocotirea de sine, in haina saracacioasa, in mersul nezburdalnic, in privirea aplecata, in prisosinta milostivirii, in repeziciunea lacrimilor, in sufletul insingurat, in inima zdrobita, in nemiscarea iutimii (maniei), in simturile neimprastiate, in putinatatea lucrurilor, in putinatatea oricarei trebuinte, in suportare, in rabdare, in neinspaimantare, in taria inimii nascuta din neiubirea vietii vremelnice, in rabdarea incercarilor, in cugetari linistite si neusuratice, in strangerea gandurilor, in pazirea tainelor neprihanirii, in rusine, in evlavie.

 Si peste toate acestea, in linistirea neincetata, in aducerea aminte neincetata de necunostinta proprie.

Cel smerit nu este tulburat de nici o sila, de nici un necaz sau neajuns si aceasta pentru ca are cugetul toata vremea in odihna, in afara lumii acesteia. De aceea, el le primeste pe toate cu multumire, ca venind de la Dumnezeu. 

El nu se schimba si nu se intristeaza in suparari, dupa cum nici nu se bucura peste masura.

Adevarata lui fericire si veselie este de natura duhovniceasca, constand in constiinta ca lucreaza cele ale Domnului.

Smerenia nu are limba - dupa cum spune acelasi Isaia Pusnicul - sa vorbeasca despre semenii nostri care isi neglijeaza sau nesocotesc lucrarea lor sau despre cei ce gandesc raul despre altcineva. 

Ea nu are ochi si privire care sa ia seama la scaderile altora; nici urechi sa auda cele ce nu ii aduc vreun folos duhovnicesc. Singurul lucru pe care il cugeta, il rosteste, il vede, il aude si il arata tutoror este scaderile sale si lipsa sa de desavarsire. 

Respectul fata de propria sa persoana se exprima prin aceea ca se rusineaza de sine, ori de cate ori se afla singur.
Masura adevarata asmereniei este discernamantul cu privire la propria noastra fiinta sau autocunoasterea. Numai smerindu-ne, vom dobandi sensibilitatea spirituala care ne permite sa ne vedem cum ne vad ceilalti si cum de fapt suntem in realitate. Iar acest discernamant sau autocunoastere nu este o simpla constatare pasiva, ci o forta care ne ajuta sa umplem golurile cu fapte bune, nu spoindu-le sau aparandu-le, ci zidindu-le, cum spune Ava Dorotei, cu "lutul smereniei". 

Fara smerenie, adevarul insusi este orb, iar cel ce urca la adevarata smerenie, coboara mai jos decat cugetul sau, unde se afla adevarul si se cunoaste cu adevarat.

Smerenia aduce in viata noastra duhovniceasca adevarata lumina.
Cel ce a dobandit smerenia, se lumineaza si este luminat si mai mult; iar cel ce nu se smereste pe sine rataceste in intuneceric, cazand in fapte rele, asemenea diavolului.


Preot Ioan C. Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro