Lucrarea cea duhovniceasca a smeritei cugetari
La intrebarea «Cum poate dobandi cineva smerenia?», Sfantul Isaac Sirul da urmatorul raspuns: "Prin neincetata pomenire a greselilor sale si prin constiinta apropierii de moarte, prin imbracaminte saracacioasa, prin alegerea locului din urma in fiecare clipa si prin alergarea la faptele cele mai injosite si mai de ocara in orice lucru, prin a fi totdeauna ascultatori, prin tacerea neincetata, prin neiubirea de intalnire in adunari si prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama, prin a nu tine la vreun lucru dupa regula proprie, prin a uri vorbaria cu multe persoane, prin a nu iubi castigurile.
Si dupa acestea, prin dispretuirea de catre minte a oricarei ocari si invinovatiri din partea vreunui om si a oricarei pizmuiri, prin a nu avea mana sa asupra nimanui si mana nimanui asupra sa, ci a fi singur si instrainat in cele ale sale si a nu lua in lume grija cuiva asupra sa, afara de grija sa. Si, pe scurt, la smerenie se ajunge prin instrainare, prin saracie si prin vietuireainsingurata. Acestea nasc smerenia care curateste inima".
Diadoh, episcop al Foticeii vorbeste despre doua etape in dobandirea "sfintei smerenii" sau despre doua smerenii: una dobandita la mijlocul eforturilor noastre ascetice sau la mijlocul nevointelor noastre si alta, primita la sfarsitul acestora, ca dar dumnezeiesc.
"Smerita cugetare este un lucru greu de castigat - spune el.
Cu cat este mai mare, cu atat se cer mai multe stradanii pentru dobandirea ei.
Ea se iveste in cei partasi de sfanta cunostinta in doua cazuri si chipuri: cand luptatorul pentru evlavie se afla in mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a gandurilor rele; apoi cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si sarguinta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plina de bunatate dumnezeieasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta".
Cea dintai forma de smerenie produce intristare si descurajare, cu privire la noi insine si la neputinta firii noastre, slabita de pacat si intr-o lupta incordata, grea, de inaltare spirituala.
Cea dintai forma de smerenie produce intristare si descurajare, cu privire la noi insine si la neputinta firii noastre, slabita de pacat si intr-o lupta incordata, grea, de inaltare spirituala.
Cea de-a doua forma sau etapa a smereniei - smerita cugetare, care se daruieste de catre Insusi Dumnezeu, celor ce s-au apropiat de desavarsire, cuprinde in sine o bucurie impreunata cu o sfiala plina de intelepciune si nu o pot misca, impresiona nici macar toate imparatiile lumii, ea fiind duhovniceasca.
In privinta felurilor smereniei, Sfantul Isaac Sirul delimiteaza, din punctul de vedere al originii, doua tipuri ale acesteia: o smerenie izvorata din frica de Dumnezeu si o smerenie daruita de Dumnezeu. Smereniei izvorate din frica de Dumnezeu ii urmeaza bunatatea, simtiri bune, curate si o inima zdrobita toata vremea.
In privinta felurilor smereniei, Sfantul Isaac Sirul delimiteaza, din punctul de vedere al originii, doua tipuri ale acesteia: o smerenie izvorata din frica de Dumnezeu si o smerenie daruita de Dumnezeu. Smereniei izvorate din frica de Dumnezeu ii urmeaza bunatatea, simtiri bune, curate si o inima zdrobita toata vremea.
Celei daruita de Dumnezeu si izvorata din bucurie, ii urmeaza multa simplitate si o inima curata si iubitoare la culme de Dumnezeu.
Pornind de la cele doua forme de vietuire crestina: calugareasca si mireneasca, Ava Dorotei arata ca, precum exista o mandrie mireneasca si una calugareasca, cu manifestari specifice, tot asa exista doua feluri de smerenie.
O prima forma de smerita cugetare consta in a socoti cineva pe fratele sau semenul sau mai intelept decat este el si in a se socoti pe sine mai prejos de toti.
Cea de-a doua forma de smerenie, "smerenia desavarsita a sfintilor", cum o numeste Ava Dorotei, se naste in suflet in chip firesc din lucrarea poruncilor si consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune.
Cea de-a doua forma de smerenie, "smerenia desavarsita a sfintilor", cum o numeste Ava Dorotei, se naste in suflet in chip firesc din lucrarea poruncilor si consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune.
Aceasta este smerenia adevarata, a sfintilor, ca un dar dumnezeiesc.
Pe treptele cele mai inalte ale vietuirii crestine, smerenia este definita a fi "o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti dupa desavarsirea intregii lor vietuiri.
Aceasta putere nu se da - spune Sfantul Isaac Sirul - decat numai celor desavarsiti in virtute, prin puterea harului, atata cat incape in hotarul firii".
Parintii duhovnicesti ai Filocaliilor descriu lucrarea si roadele binecuvantate ale darului smereniei in cuvinte de o profunzime deosebita, indemnandu-ne la urmarea lor intru totul.
Parintii duhovnicesti ai Filocaliilor descriu lucrarea si roadele binecuvantate ale darului smereniei in cuvinte de o profunzime deosebita, indemnandu-ne la urmarea lor intru totul.
Astfel, Cuviosul Isaia Pusnicul, vorbind despre smerenie si fapta smereniei sau modul in care ea infloreste si isi raspandeste darurile sale, considera ca proba de adevarata smerenie este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si nu face nimic bun.
Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva, a nu se sfadi, supunerea, a cauta cu privirea jos, a se pazi de minciuna si de vorbire desarta, a nu se impotrivi celui mai mare, a nu voi sa se impuna cuvantul sau, a rabda defaimarea, a ura odihna, a se sili pe sine spre osteneala, a nu supara pe cineva.
La acestea, Sfantul Isaac Sirul adauga: "Iar smerita cugetare e urmata de blandete si de adunarea in sine.
Ea se arata in neprihanirea simturilor, in cuvantul masurat, in putinatatea vorbirii, in nesocotirea de sine, in haina saracacioasa, in mersul nezburdalnic, in privirea aplecata, in prisosinta milostivirii, in repeziciunea lacrimilor, in sufletul insingurat, in inima zdrobita, in nemiscarea iutimii (maniei), in simturile neimprastiate, in putinatatea lucrurilor, in putinatatea oricarei trebuinte, in suportare, in rabdare, in neinspaimantare, in taria inimii nascuta din neiubirea vietii vremelnice, in rabdarea incercarilor, in cugetari linistite si neusuratice, in strangerea gandurilor, in pazirea tainelor neprihanirii, in rusine, in evlavie.
Si peste toate acestea, in linistirea neincetata, in aducerea aminte neincetata de necunostinta proprie.
Cel smerit nu este tulburat de nici o sila, de nici un necaz sau neajuns si aceasta pentru ca are cugetul toata vremea in odihna, in afara lumii acesteia. De aceea, el le primeste pe toate cu multumire, ca venind de la Dumnezeu.
Cel smerit nu este tulburat de nici o sila, de nici un necaz sau neajuns si aceasta pentru ca are cugetul toata vremea in odihna, in afara lumii acesteia. De aceea, el le primeste pe toate cu multumire, ca venind de la Dumnezeu.
El nu se schimba si nu se intristeaza in suparari, dupa cum nici nu se bucura peste masura.
Adevarata lui fericire si veselie este de natura duhovniceasca, constand in constiinta ca lucreaza cele ale Domnului.
Smerenia nu are limba - dupa cum spune acelasi Isaia Pusnicul - sa vorbeasca despre semenii nostri care isi neglijeaza sau nesocotesc lucrarea lor sau despre cei ce gandesc raul despre altcineva.
Adevarata lui fericire si veselie este de natura duhovniceasca, constand in constiinta ca lucreaza cele ale Domnului.
Smerenia nu are limba - dupa cum spune acelasi Isaia Pusnicul - sa vorbeasca despre semenii nostri care isi neglijeaza sau nesocotesc lucrarea lor sau despre cei ce gandesc raul despre altcineva.
Ea nu are ochi si privire care sa ia seama la scaderile altora; nici urechi sa auda cele ce nu ii aduc vreun folos duhovnicesc. Singurul lucru pe care il cugeta, il rosteste, il vede, il aude si il arata tutoror este scaderile sale si lipsa sa de desavarsire.
Respectul fata de propria sa persoana se exprima prin aceea ca se rusineaza de sine, ori de cate ori se afla singur.
Masura adevarata asmereniei este discernamantul cu privire la propria noastra fiinta sau autocunoasterea. Numai smerindu-ne, vom dobandi sensibilitatea spirituala care ne permite sa ne vedem cum ne vad ceilalti si cum de fapt suntem in realitate. Iar acest discernamant sau autocunoastere nu este o simpla constatare pasiva, ci o forta care ne ajuta sa umplem golurile cu fapte bune, nu spoindu-le sau aparandu-le, ci zidindu-le, cum spune Ava Dorotei, cu "lutul smereniei".
Masura adevarata asmereniei este discernamantul cu privire la propria noastra fiinta sau autocunoasterea. Numai smerindu-ne, vom dobandi sensibilitatea spirituala care ne permite sa ne vedem cum ne vad ceilalti si cum de fapt suntem in realitate. Iar acest discernamant sau autocunoastere nu este o simpla constatare pasiva, ci o forta care ne ajuta sa umplem golurile cu fapte bune, nu spoindu-le sau aparandu-le, ci zidindu-le, cum spune Ava Dorotei, cu "lutul smereniei".
Fara smerenie, adevarul insusi este orb, iar cel ce urca la adevarata smerenie, coboara mai jos decat cugetul sau, unde se afla adevarul si se cunoaste cu adevarat.
Smerenia aduce in viata noastra duhovniceasca adevarata lumina.
Cel ce a dobandit smerenia, se lumineaza si este luminat si mai mult; iar cel ce nu se smereste pe sine rataceste in intuneceric, cazand in fapte rele, asemenea diavolului.
Preot Ioan C. Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu