duminică, 16 iulie 2017

MANIA - Patima Maniei (11)






„Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. 

Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". (Ibidem, cap. 12, p. 217)

„Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28).

 Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?...

Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare.

Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării.

 Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire... 

Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte.

Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte. 

Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. 

Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment...
Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători. 

De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia. Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi...
De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. 

Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo.
Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină.

 De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit.

 Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)
„Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. 

Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt. In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

sursa http://priulianaros.blogspot.ro


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu