Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuinţã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strica toate meşteşugurile vrãjmaşului. Sã cercam şi noi şi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales cã şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinţa, cãci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curãţesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinţã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinţã, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârşi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând şi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaşului.
Vedeţi, fraţilor, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este şi se numeşte împotrivitor. Este vrãjmaş pentru cã nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveşte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meşteşugeşte în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii şi cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreşte prin îndãrãtnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrãjmaş ci şi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toţi sfinţii pãrinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au sãvârşit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãţuiascã spre împãrãţia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire şi poticnire”.
Sa ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca nişte neputincioşi ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. Şi cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom sãvârşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împãrtãşi de sãlãşuirea sfinţilor celor ce s-au ostenit, desãvârşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alţii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveşte trufiei şi pãzeşte pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om şi de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia şi a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul vă spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puţin câte puţin îşi iese din minte şi se îndrãceşte, tulburându-se şi pre sine şi pe alţii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeşte pe suflet de toata patima şi ispita.
Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului şi oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã şi se osândeşte cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare şi fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteşte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã şi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porţi haine mai bune şi altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare şi mai bogata, cã are fraţi mulţi, sã ştii cã toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, cã are glas frumos şi cântã bine, cã este blând şi slujeşte cu credinţa şi fãrã vicleşug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor.
AVVA DOROTEI ,,INVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET Editura BUNAVESTIRE ,Bacãu 1997 , pag.6-7
joi, 30 martie 2017
“Mândria este rădăcina păcatelor mari”
“Mândria îl coboară pe om”
Solomon arată în „Proverbele” sale că în timp ce cel smerit cu duhul capătă cinste, mândria omului îl scoboară pe acesta și îl acoperă pe om de rușine. Căci el se face astfel asemănător acelor îngeri care au făcut păcatul de neiertat de a-și dori cu nerușinare să ia locul lui Dumnezeu. Numai pe cei smeriți Dumnezeu îi împodobește cu înțelepciune, așa cum ne încredințează înțeleptul Solomon. “Mândria este rădăcina păcatelor mari” Psalmistul arată că mândria este rădăcina marilor încălcări de lege. Cine este smerit nu poate fi ucigaș (căci nu e lacom după bani și nu poate fi foarte gelos), nu e lacom de mâncare, băutură, bani, hoț sau pizmaș (căci se mulțumește cu ce dă Dumnezeu), nu este mânios (căci nu se consideră cel mai important), nu este desfrânat (căci el este încredințat că trupul este templul Duhului Sfânt, neconsiderând că îi aparține), nu e hulitor (căci e recunoscător față de darul vieții primit de la Dumnezeu), nu e leneș (căci nu pune comoditatea sa pe primul plan). Mândria poate fi chiar o pricină de nesupunere față de legile țării. Legea ebraică prevedea pedeapsa cu moartea pentru acela care, din mândrie, nu asculta de preotul sau judecătorul destinat a rezolva cazurile grele privitoare la un omor, la o neînțelegere sau la o rănire. Se scotea astfel răul din mijlocul lui Israel pentru că tot poporul să audă și să se teamă, și să nu se mai îngâmfe. “Omul mândru” Solomon ne arată că înțeleptul se teme și se abate dela rău, dar prostul este nechibzuit și sigur de sine. Solomon ne încredințează că mândria ațâță certurile și ne spune că omul nesăbuit lovit de înfumurare și cu gânduri rele ar fi mai bine să-și pună mâna la gură pentru a nu stârni, în mânia sa, certuri. Fudulia poate cufunda omul în sărăcie: mai bine să fii smerit și să ai o slugă decât să fii fudul și să nu ai ce mânca, ne pune în gardă Solomon. Trufia se înalță adeseori din solul unei anumite corectitudini, cum se întâmplă cu cei mândri și disprețuitori, iar umilința crește de multe ori din lacrimile păcătoșilor, așa cum ne avertizează Isus în pilda vameșului și fariseului. Înțelepciunea, personificată în Proverbele lui Solomon, strigă că ea urăște trufia și mândria, purtarea rea și gura mincinoasă. Mândria este prezentă în discursurile falșilor învățători, sofiști și lacomi împotriva cărora vorbește apostolul Pavel într-una din epistolele sale.
“Oamenii mândri ce se cred înțelepți” Solomon ne atrage atenția să nu ne socotim înțelepți și să nu ne bizuim pe înțelepciunea noastră, ci să ne temem de Domnul și să ne abatem de la rău. Omul bogat este unul dintre aceia care cred că sunt înțelepți; pe acesta săracul priceput îl cercetează, arată același Solomon. În general putem să tragem nădejde de îndreptare mai mult de la un nesăbuit decât de la unul care se crede înțelept, ne previne Solomon. Proorocul Ieremia spune că e bine ca înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui, ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că-l cunoaște pe Dumnezeu, care face milă, judecată și dreptate pe pământ, căci în aceasta găsește plăcere Dumnezeu. Psalmistul ne asigură că nu se abate de la legea Domnului cu toate că îngâmfații îi aruncă batjocuri,că păzește din toată inima poruncile Domnului cu toate că dușmanii urzesc neadevăruri împotriva lui. El se roagă cerându-i lui Dumnezeu să aibă milă de credincioși pentru că aceștia sunt sătui de disprețul celor trufași și de batjocurile celor îngâmfați. Psalmistul se văită că trufașii îl hărțuiesc și se războiesc cu el, că îngâmfații sapă gropi înaintea lui și îl prigonesc fără temei, dar el ne asigură că nu va părăsi poruncile sfinte; El se plânge că niște îngâmfați îi întind curse și lațuri, dar ne spune că el se roagă la Dumnezeu pentru izbăvire. Psalmistul plânge pentru că niște îngâmfați s-au sculat împotriva lui și vor să-i ia viața și îl roagă pe Dumnezeu cel îndurător, milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate să-l întărească, să-l scape și să facă un semn pentru ca vrăjmașii săi să rămână de rușine. Isus a spus pilda vameșului și fariseului pentru aceia care credeau ei înșiși că sunt neprihăniți și îi disprețuiau pe ceilalți. Apostolul Pavel le spune romanilor să nu umble după lucruri înalte ci să rămână la cele smerite și să nu se socotească singuri înțelepți; să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință împărțită de Domnul. Căci „dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înșeală singur”, așa cum scrie același apostol galatenilor. “Omul mândru lăudăros” Omul mândru este adeseori lăudăros. Doar faptele bune în sine pot fi obiect de laudă, căci motiv adevărat de laudă (din partea altuia) este ceea ce este în inimă, și nu în înfățișare, spune apostolul Pavel Astfel fratele din starea de jos să se laude cu înălțarea lui, iar bogatul să se laude cu smerenia lui, după cum spune apostolul Iacob. Adesea oamenii se laudă nejustificat cu lucruri pe care le-au primit (bunuri, origine bună, sănătate, educație bună, etc) așa cum observă apostolul Pavel .
Creștinismul se întemeiază și dăinuiește pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morți, ultimul cuvânt. Noi suntem care de obicei cădem din creștinism, iar nu creștinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creștinism ni se pare că a căzut creștinismul, ni se pare că a căzut altcineva, nu noi. Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăvește totul cu mormântul. Creștinul însă își scrie pe crucea de la căpătâi: ”Aștept învierea morților”. Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desființat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curățire a vieții. Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creștinism, se desăvârșește cu botezul cu care s-a botezat Iisus; și că sfânta noastră împărtășanie se împlinește cu paharul pe care l-a băut Iisus. Spre aceste sfârșituri: Botez și Pahar, – convingeri ca munții-, firește că trebuie nevoință, trebuie virtuți. Dar unde sfârșesc virtuțile, unde duc? Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuțile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului. Și Dumnezeu e Adevărul. Așa înțelese virtuțile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ți primejdui viața pentru Dumnezeu și oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere și bucurie a învierii. De ce nu ne temem noi de moarte? Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învățătura celui dintre sfinți, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morții. Sfântul ne învață că: de unde, înainte de răstiginirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăția morții, și stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toți morții, care erau drepții Vechiului Testament, și a întors moartea asupra ei însăși, asupra păcatului, și nu mai mult asupra firii omului. Omul a fost renăscut în Iisus, iar morții nu i s-a mai dat decât păcatul lui. Primul dintre oameni care a fost sustras morții, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăția Vieții ”astăzi” (- vei fi cu Mine în Rai!”) adică din însăși această viață. Cu stricarea împărăției morții, cu deschiderea Împărăției Cerurilor, sensul morții s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. – Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viața noastră a fost o viață a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice Sfântul Pavel: ”Toți cei ce vor să trăiască viața în Hristos, prigoniți vor fi !” Dar credința a fost superioară celor mai înfricoșate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în fața vieții sfinților. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Așa ca și Iisus: că deși oricare dintre chinurile prin care a trecut, omenește puteau să-L scoată din viață, totuși a supraviețuit tuturora, și a murit când a îndeplinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus așa și la sfinți vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinței asupra morții, când mucenicii supraviețuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind- spre a pune capăt rușinii pe care o mâncau prigonitorii- să le taie capul cu sabia. Tot șirul sfinților mucenici au biruit moartea, că i-au știut neputința și n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte. Iată în ce înțeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieții, un câștig al morții lui Iisus și o arvună a învierii Sale, premiza și concluzia tuturor învierilor. Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viața aceasta toată. Iar de vom fi vrednici și de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedește. Deci viața noastră în Hristos și viața lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârșit. Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morți! Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre.
Predică a Părintelui Arsenie Boca rostită în data de 25.IV.49
Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste intre discernamant si cunostinta. Cea dintai e nascuta de activitatea virtuoasa, cea de a doua, din credinta; cea dintai e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintai deosebim binele de rau, prin cea de a doua cunoastem ratiunile vazute si nevazute, avandu-si fundamentul in Dumnezeu. Am putea sa identificam pe cea dintai cu darurile sfatului, stiintei, cunostintei si intelegerii, iar pe cea din urma, cu darul intelepciunii, intrucat, in alte parti. Sfantul Maxim nu considera credinta dezvoltandu-se in cunostinta pe o linie deosebita de cea a virtutilor. Dar am putea socoti ca discernamantul practic si cunostinta contemplativa sau intelepciunea sunt doua culmi convergente care, intalnindu-se in iubire, nasc pe o treapta superioara cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, deosebita de intelepciune, sau de cunoasterea Lui din lucrurile lumii.
Darurile Duhului Sfant ne calauzesc si ne sustin in cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu. Deosebita de ea este cunoasterea directa a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcusului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeiesti. in faza aceasta a doua, sau a iluminarii, ne vom ocupa cu cunoasterea Lui prin mijlocirea naturii si a faptelor omenesti, individuale si colective. Ea este o cunoastere ce urmeaza imediat dupa treapta nepatimirii, care este o curatire de patimi, dar inca nu si de chipurile simple ale lucrurilor. Abia dupa ce mintea se va curati nu numai de patimi, ci si de imaginile si reprezentarile simple ale lucrurilor, se va produce cunoasterea directa a lui Dumnezeu, cunoasterea teologica, din faza a treia.
Dar intrucat si cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu este o cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta a doua cunoasterea omului a devenit o "cunoastere in Duh". Dar e cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta pentru ca are loc dupa ce omul prin virtutile sale si prin darurile Duhului Sfant a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central si intim al mintii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vadite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al sau, a acestei camari menite sa se umple de lumina dumnezeiasca. Duhul Sfant ni Se face cunoscut numai activand duhul nostru.
De aceea cunoasterea prin Duhul Sfant este o cunoastere a mintii reintoarse in duhul sau, din imprastierea la suprafata. Cunoasterea "in duh" este o cunoastere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeiesti care umple acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste "in duh", incat, pentru vederea lui, suprafata lucrurilor si a faptelor omenesti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se stravad intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreste, prin patimi, la aceasta suprafata: a strabatut dincolo de suprafata sa si de suprafata ingrosata a lucrurilor.
E o mare taina vederea aceasta in adancimile lucrurilor si destinelor omenesti. Aceste adancimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzoriala a lucrurilor, pentru ca atunci oricine ar putea sa le sesizeze, asa cum sesizeaza structura lor sensibila, prin ratiunea generalizatoare, sau fascicolele de insusiri comune ale exemplarelor din aceeasi specie, prin asa-numitele "notiuni" sau "esente" imanente ale lucrurilor.
Dar daca adancimile se fac stravezii numai celui ce s-a ridicat la cunoasterea "in duh", celui ce s-a ridicat din coaja lui ingrosata in "duhul lui", inseamna ca acest duh este o putere care patrunde in adancimile lucrurilor, fie ca lumina din duh patrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie ca face lumina ascunsa in ele sa devina transparenta.
Numai in masura in care si-a devenit cineva transparent lui insusi, i se fac transparente si lucrurile. Caci aceeasi putere care lucreaza in el se intinde apoi in afara. Sfintii Parinti folosesc aceasta asemanare: asa cum, pentru ca ochii nostri sa vada lumina fizica si lucrurile din lume, trebuie sa se fi umplut in prealabil ei insisi de lumina aceasta, tot asa, pentru ca ochii sufletului nostru sa vada lumina realitatilor inteligibile si divine, adica adancimile lucrurilor, trebuie sa se fi umplut in prealabil de lumina care iradiaza din ele.
In cel ce vede trebuie sa se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfantul Maxim numeste adancimea Scripturii "duhul ei", asa cum adancimea din om o numeste "duhul" omului. Duhul Scripturii il sesizeaza cel ce priveste in ea din duhul sau.
In alti termeni, adancimile din om si adancimile lucrurilor sunt luminate de o lumina comuna, sau iradiaza din ele o lumina comuna. O lumina comuna uneste subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit aceasta lumina in sine a patruns in zona adancimilor deosebite de sine. Sinea sa si acele adancimi formeaza prin acea lumina o unitate duala, asa cum intr-o masura mai redusa formeaza o astfel de unitate si zona vizibila a lumii prin lumina fizica ce o invaluie, sau o strabate, cu puterea vazatoare a simturilor trupesti.
[...] aceasta cunoastere de Dumnezeu din creatie constituie, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, esenta fazei a doua din urcusul omului credincios spre indumnezeire, a fazei iluminarii.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae sursa http://www.crestinortodox.ro
Cum sa luptam impotriva vointii irationale si impotriva actelor voluntare pentru a dobandi obisnuinta virtutilor ?
Ori de cate ori vointa irationala a simturilor deoparte si cea a lui Dumnezeu
de alta lupta cu vointa ta rationala si fiecare urmareste biruinta ei, trebuie
sa incerci in toate felurile, ca vointa lui Dumnezeu s-ajunga deplin
biruitoare. Si: a) Cand esti atacat de imboldurile unei vointi irationale a simturilor,
rezista cu barbatie ca vointa superioara sa nu cedeze celei inferioare; b) Cand ele au incetat reinarmeaza-te duhovniceste spre a le supune,
urmareste-le de la distanta cu o putere mai mare si mai impetuoasa; c) In sfarsit declara-le o a treia campanie, in care sa te deprinzi a le ura
din tot sufletui tau si a le dezaproba si detesta din toata inima ta.
Aceste trei faze ale razboiului nevazut au totdeauna loc cand e vorba de
orice pofta neprevazuta, (in afara de patimile trupesti despre care va fi vorba
la locul potrivit).
In fine, trebuie sa activezi impotriva oricarei patimi tulburatoare. De pilda, daca cineva te-a ofensat si se produc ganduri de razbunare prin
imboldurile rele, ia seama bine si vei vedea ca aceste imbolduri se razboiesc
totdeauna impotriva vointii rationale si cauta s-o supuna si s-o umileasca.
Deci, intra in lupta fara aceste imbolduri irationale, aduna-ti toate puterile.
Nu te supune lor cu nici un pret. Nu ceda vointii irationale si niciodata nu
parasi aceasta lupta pana ce nu vei vedea pe dusmanul tau supus si legat in
lanturi. Dar cu mare luare aminte, flindca vrajmasul cand vede ca suntem
purtati la lupta numai de imboldurile unor patimi, nu numai ca le arunca asupra
noastra ca o plasa grea, ci chiar de se intampla a le birui sufera vazand ca
ele nu se mai pot asalta si nu pot pune complet stapanire pe noi. Atunci mai
face o sfortare pentru a ne arunca in slava desarta, vanitate, mandrie
punandu-se in situatia a ne considera ostenitori- biruitori care au rapus repede pe
inamic. Vrajmasul se preface mort ca multe din animalele viclene.
Daca ai mers bine pana aici, apoi, iubite frate, treci intr-al doilea razboi,
adica ridica-te cu gandul la toate cauzele impotrivirii si razvratirii tale. Da-ti toate silintele a-ti vedea metehnele, lipsurile, scaderile,
insuficientele si toate cauzele care ar duce la esecul tau. Fa dese eforturi; da-ti mai multa silinta decat la inceput a indeparta
relele imboldiri, zicand cu David: "Ii zdrobesc de nu se mai pot ridicia;
ei cad sub picioarele mele" (Ps. XVII, 42). Dar nu-i de-ajuns numai a indeparta pe vrajmasii nostri. Trebuie sa-i si
uram din suflet, pentru a nu mai fi robiti lor altadata. De aceea, in al treilea razboi, trebuie sa te impotrivesti cu toata
inversunarea gandurilor tale.
In fine pentru a-ti desavarsi sufletul trebuie sa starui in obisnuinta
practicarii virtutilor.
Savarseste anumite lucrari interioare incat sa te poti opune oricand
neputintelor razboinice, dupa cuvintele Psalmistului: "Departeaza-te de
rau si fa binele" (Ps.33,14). De exemplu: de doresti a dobandi rabdare desavarsita, nu-i deajuns numai a
te resemna, a te cerceta si a te forma, ci trebuie sa iubesti ocara primita de
la cel ce te-a dezonorat ori te-a insultat si sa doresti a fi si in viitor
ofensat pentru aceleasi motive, fiind pregatit din vreme a suporta necinstiri
si insulte, fiindca prin acestea ne desavarsim. Altfel, oricat de multe si mari ar fi celelalte fapte nu-s suficiente a ne
scoate din vicii. De aceea e necesar, cand viciile au patruns si s-au
inradacinat in sufletul nostru, sa fie scoase si-n locul lor sa fie plantate si
crescute virtutile contrarii. Deci, daca nu ne deprindem cu multe si dese acte de iubirea ocarii si nu ne
bucuram de ea, pe care-i plantata si creste virtutea rabdarii, niciodata nu vom
fi eliberati de viciul nesupunerii care-i asezat pe ura de ocara. Prin urmare
radacina viciului ramane. Uneori creste si se simuleaza a fi virtute. Alteori
se confunda. lar cand vine vreo imprejurare, se arata si ne intoarce la
caderile si ticalosiile de mai inainte. Ne-arunca iar in prapastia viciului. E sigur deci, ca fara actiunile contrare de care vorbiram nu este posibil a
obtine adevarata deprindere a virtutilor. Mai afla ca aceste fapte trebuie sa fie asa de dese si asa de multe incat sa
poata nimici deprinderea viciului, care dupa cum s-a implinit, s-a inradacinat
si a pus stapanire pe inima noastra prin multe fapte rele si trebuie sa-l
smulgem, sa-l distrugem prin multe fapte bune si atunci sa plantam in inima
noastra obisnuinta virtutilor. As zice chiar ca faptele bune cer a fi mult mai
numeroase decat cele rele, pentru a dobandi virtutea; fiindca actiunile bune nu
sunt ca actiunile rele ajutate de natura, care-i corupta de pacat Si iti mai spun ceva. Daca, de exemplu, vrei sa-ti agonisesti rabdare, nu
trebuie numai sa iubesti din inima pe cel ce te-a dezonorat ori ofensat intr-un
fel ori altui, ci trebuie sa-i si spui cuvinte de dragoste si de smerenie. Ba, de poti, pune-le si-n practica, infaptuieste-le, smereste-te si
pocaieste-te inaintea lui.
Prin aceste actiuni interne sa te arati slab si neputincios la pricepere,
nesemet si nerezistent raului ce ti-l fac.
Ia seama si aduna-te in tine insuti spre a putea lupta nu numai cu poftele
mari si active, ci mai ales cu cele mici si usoare ale pasiunilor tale, fiindca
din radacina mica iese planta mare. Din grija putina ce o dau unii poftelor
mici ale inimii lor se intampla adesea ca ajung a fi stapaniti de pofte mari
ale acelorasi patimi si apoi ajung a fi robiti de dusmanul lor cu o putere si
cu o forta nimicitoare mai mare decat la inceput. Amintesc acestea fiindca tu
trebuie sa inaintezi si sa-ti mortifici poftele si dorintele, atat in lucrurile
ce ne sunt permise cat si-n cele ce nu ne sunt absolut necesare (ex. casatoria,
avaritia, hrana abundenta s. a.).
Renuntarile si lepadarile de pofte te pregatesc mai bine si mai usor a te
birui si-n celelalte lucruri. Fiindca in lupta cu ispita devii mai putemic. Deci, daca tu, iubite frate, vei merge pe calea ce ti-am aratat in aceste
sfinte exercitii, fii incredintat ca-n scurt timp vei face un mare progres si
vei ajunge un adevarat om, realmente spiritual, nu fals ori numai cu numele.
Daca incerci altfel, prin alte mijloace, oricat de mult ti s-ar parea ca
esti unit cu Dumnezeu si ca vorbesti cu El, afla ca-i imposibil a dobandi Harul
Sfantului Duh, ori vreo virtute; fiindca Harul Duhului vine din suferintele si
durerile prin care trece omul. Prin ele se transfigureaza. Prin ele castiga
obisnuinta si virtutile evanghelice si se uneste cu Facatorul lui Cel
Rastignit.
Mai afla ca, dupa cum obiceiurile celui rau se nasc din actiunile frecvente
ale vointii rationale, iar acestea ne da poftele irationale ale simturilor, tot
astfel obisnuintele, virtutile evanghelice sunt dobandite prin acte frecvente,
prin repetate oferiri de sine lui Dumnezeu, prin care uneori suntem ridicati la
o virtute, alteori la alta.
Fiindca dupa cum vointa noastra irationala nu poate fi rea niciodata, oricat
de mult ne-ar asalta vointa irationala a carnii, in afara de cazul cand ea nu
cedeaza si nu se supune celei inferioare, de buna voie, tot astfel cineva nu
poate fi virtuos si unit cu Dumnezeu, nici socotit in bunaplacere a Harului Sau
daca nu se da complet, daca nu se supune in chip desavarsit Vointii si Harului
Lui, atat cu fapte dinlauntru, cat si cu cele dinafara. http://sfantulioancelnou.ro/carti/Razboiul_nevazut
Cum cunoastem noi care este calea cea bună a mântuirii? - Sfatul bun te va păzi si cugetul drept te va apăra. Si iarăsi zice Scriptura: Cei ce n-au sfătuitori, cad ca frunzele. De aceea este bine, mamă, să ne mai sfătuim.
- Cum putem trăi noi în viata de obste fără tulburare?
- Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Tăria celui din obste este ascultarea; tăria împăratului stă întru multă ostire; iar tăria celui din liniste este multa rugăciune. Si căderea celui din obste este neascultarea - când nu face ascultare; si căderea celui din liniste, împutinarea rugăciunii".
La pustie aveam timp să mă rog 14 ore si mai mult.
- Cum trebuie să ne purtăm, noi crestinii ortodocsi fată de oamenii eretici?
- Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcati de cei străini de dreapta credintă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strâmbă si eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinta noastră cea sfântă sau Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut.
Se cade, asadar, oricărui preot ortodox si oricărui crestin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostas al lui Hristos cu toată evlavia si cu mânie bărbătească si tare să apere, prin cuvânt si prin scris, adevărul dreptei noastre credinte.
Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândete.
Acelasi lucru ne învată si Sfântul Pimen cel Mare, zicând: "Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieste a ne depărta si a ne despărti pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem" (Pateric, Cuvântul 118). Si iarăsi zice: "Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credintă".
- Dar cum trebuie să ne comportăm cu acesti oameni?
- Auzi ce spune apostolul? Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al Bisericii este Hristos. Toate sectele mistice si rationaliste, nu numai din România, care s-au despărtit de Biserică, s-au despărtit de Hristos. Nu mai au legătură cu Hristos. Gata. Asa este. Si pe sectari, nu în casă, nici în ogradă să nu-i primesti, ca nu cumva să ne împărtăsim de lucrurile cele rele ale lor si de ereziile lor.
- Si dacă vin cu tot felul de cărti, ce să facem cu ele? - Pe foc, pe foc, pe foc! Ei au diavoli numiti arhiconi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi învată toată Scriptura pe de rost, dar pe dos, pe dos, pe dos. Le tâlcuieste toată Scriptura pe dos. Din Scriptură îti vorbeste, dar pe dos, nu cum spune Biserica si dogmele Bisericii. Să nu vorbiti cu ei.
- În câte feluri se împart oamenii pe pământ, din punct de vedere al credintei în Dumnezeu?
- Oamenii de pe pământ se împart în trei grupe:
1.crestinii, care cred în Hristos;
2. necrestini sau păgânii, care nu cred în Evanghelia lui Hristos, ci în anumiti oameni zeificati, precum Brahma, Buda, Confucius, Mahomed etc.,
3. si a treia grupă, ateii, care nu cred în nici o divinitate.
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
miercuri, 22 martie 2017
Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov, “Cum sa supravietuim duhovniceste”
In zilele noastre, multi presupun ca spusele Parintilor, care erau calugari, nu ne privesc pe noi, cei traitori in lume. Dar iata cum isi incepe Apostolul Iacov epistola: mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite, stiind ca incercarea credintei voastre lucreaza rabdarea (Iac. 1,2).
Pesemne va amintiti ce spune Ioan Scararul despre cele trei feluri de rabdare a ispitelor:
1) cu intristare,
2) fara intristare,
3) cu bucurie.
Iata invatatura despre ispita, din care se trage si invatatura despre rabdare, pe care o stiti de la Sfintii Parinti si care isi are radacina in Evanghelie, pentru ca Domnul spune: intru rabdarea voastra veti mantui sufletele voastre (Lc. 21, 19).
Dar iata ce gasim la Apostolul Iacov: drept aceea, fiti indelung-rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului. Iata, plugarul asteapta roada cea scumpa a pamantului, indelung rabdand, pana ce primeste ploaia timpurie si ploaia tarzie. Fiti, dar, si voi indelung-rabdatori, intariti inimile voastre, caci venirea Domnului s-a apropiat (Iac. 5, 7-8).
Şi incercarea credintei voastre, spune el altundeva, lucreaza rabdarea (Iac. 1,3).
Sfintii Parinti spun ca pentru a ne desavarsi avem nevoie nu numai sa ne ostenim si sa rabdam ispite, ci si sa avem rugaciune; iata, si Apostolul Iacov scrie: este vreunul dintre voi in suferinta? Sa se roage. Este cineva vesel? Sa cante psalmi (Iac. 5, 13) — iar psalmii sunt tot rugaciune, rugaciunea marelui Psalmist.
Marturisiti-va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului (Iac. 5,16).
Deci, rugaciunea e lucrarea de temelie ce ne ajuta si in rabdare, si in incercari, si in patimiri.
Sa vedem acum ce-i cu invatatura despre patimi. Sfintii Parinti spun ca pacatul e stricaciunea si moartea sufletului. Apostolul lacov spune: pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte (Iac. 1, 15).
Iata si aici invatatura despre pacat ca moarte; si cel care isi abate aproapele de la pacat invie un suflet care e pe moarte sau a murit — asta acopera multe greseli. Daca ai pacate, inseamna ca trebuie sa plangi — plansul, zic Sfintii Parinti, este mahnirea inradacinata in sufletul ce se pocaieste. Iar la Apostol ce gasim?
Patrundeti-va de durere, intristati-va si jeliti; rasul intoarca-se in plans si bucuria voastra in intristare (Iac. 4, 9).
Da, daca doriti sa mergeti pe calea indumnezeirii, atunci curatiti-va: curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile, voi, cei indoielnici (Iac. 4, 8).
Bagati de seama ca Iacov da o lista aproape completa a patimilor despre lupta cu care vorbesc Sfintii Parinti.
Ca sa nu va ingreunez prea tare, voi insira numai cateva.
Mai intai de toate, mania.
Razboiul cu aceasta patima a fost elaborat in mare amanuntime de catre Sfintii Parinti, si despre ea vorbeste si Apostolul care a fost cel dintai inainte-statator al Bisericii din Ierusalim.
Dupa aceea, el vorbeste despre o patima pe care o cunoastem la fel de bine din scrierile Sfintilor Parinti — despre multa graire si despre lupta cu limba proprie: daca cineva socoteste ca este binecredincios, dar nu isi tine limba in frau, ci isi amageste inima, buna credinta a acestuia este zadarnica (Iac. 1, 26).
Şi in continuare:
daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul (Iac. 3,2).
Cu si mai multa putere graieste altundeva:
daca noi punem in gura cailor fraul ca sa ni-i supunem, ducem noi si trupul lor intreg. Iata, si corabiile, macar ca sunt atat de mari si impinse de vanturi aprige, sunt totusi purtate de o carma foarte mica incotro hotaraste vrerea carmaciului. Asa si limba: mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste! Iata, putin foc, si cat codru aprinde! (Iac. 3, 3-5) – iar de aici vine si minciuna:
foc este si limba, podoaba a nedreptatii (Iac. 3, 6).
Exact la fel ne intalnim in epistola Apostolului Iacov si cu mentionarea altor patimi, care nu au fost nicidecum nascocite de catre cei care s-au mantuit in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 38), ci care sunt in fiecare din noi, pentru ca nu pustnicilor, celor ce au fugit de lume, le scrie Apostolul.
Iata ce bine vorbeste Apostolul Iacov si in privinta osandirii: nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate ori judeca pe fratele sau graieste de rau legea si judeca legea — iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator (Iac. 4, 11).
Şi Sfintii Parinti ne previn mereu, amintind ca cel ce isi judeca aproapele se pune in locul Judecatorului Ceresc.
La fel si in privinta invidiei, patima care adeseori nu ii da pace omului nici in aceasta viata. Iacov scrie:
iar daca aveti gelozie amara si zavistie in inimile voastre, sa nu va laudati, nici sa nu mintiti impotriva adevarului, intelepciunea aceasta nu vine de Sus, ci este pamanteasca, sufleteasca, draceasca. Deci, unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau (Iac. 3, 16).
Vreau sa va amintesc inca o data de scopul pentru care va spun toate acestea. Vreau sa va spun ca exista o singura lucrare crestina; ea nu a fost nascocita in secolul al V-lea sau al VII-lea, ci doar a fost lamurita mai indeaproape de catre Sfintii Parinti, Dascali ai bisericii si Pastori, potrivit cerintelor vietii.Apostolul Iacov ne descopera aceeasi cale — calea vrajbei cu lumea, calea impotrivirii fata de diavol si a supunerii fata de Dumnezeu, calea curatirii de pacat, calea ispitelor si a luptei, calea plansului pentru pacate.
Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi. Luati fie si numai rabdarea. Cand Domnul a pus-o la incercare pe femeia cananeeanca, pana si ucenicii s-au apropiat de El rugandu-L s-o miluiasca – asta, chipurile, din dragoste, insa de fapt fiindca se saturasera de strigatele ei. Şi cand El i-a raspuns din nou nu ca Mantuitor, ci cum i-ar fi raspuns orisicare iudeu din acele vremi: nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor (Mt. 15, 26),nu ne-a aratat oare prin asta ca avem neaparata nevoie de rabdare, ca si noi trebuie sa fim indelung-rabdatori in cererile noastre si smeriti, si atunci El, vazand smerenia noastra, va spune, cum i-a spus si ei: mare este credinta ta; fie tie precum voiesti (Mt. 15, 28).
(Din: Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov, “Cum sa supravietuim duhovniceste”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2008)
luni, 20 martie 2017
Sfantul
Grigore de Nissa: " Am
vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din
afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu
putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune si pricepere ,
care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in
mocirla tuturor relelor au ajuns "
Fericit este omul care se teme de Domnul, ca intru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit ? Cine se teme de Dumnezeu, voi este foarte mult sa faca poruncile lui Dumnezeu, adica fapteel bune; dupa cum si cela ce nu se teme, isi da frau liber la toata rautatea si la tot pacatul. ,, Cine are frica lui Dumnezeu, este ceel mai intelept om de pe fata pamantului. Pentru ca spune Sfantul Grigore de Nissa, marele filosof si fratele marelui Vasile, asa : " Am vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in mocirla tuturor relelor au ajuns ". Auzi pe unul ca are doua doctorate, doua licente. Dar auzi ca-i preacurvar, un ateu, un om necredincios, un om fara judecata, fara mila de saraci, fara dragoste de aproapele lui, care da cu piciorul in toata fapta buna si in credinta cea dreapta. Ce-i foloseste lui stiinta cea din afara, daca n-are frica lui Dumnezeu ? Mai bine nu se nastea unul ca acesta, care nu cunoaste pe Ziditorul sau si nu se teme de el in toata vremea, ca sa se fereasca de rau si sa faca binele. De aceea va spun : ii bine ca omul sa invete carte multa, sa fie si inginer, sa fie si doctor, sa fie si profesor si profesor universitar; sa fie si militar, sa fie si general, ce-a randuit Dumnezeu pentru fiecare. Dar in toate treptele lui sa nu uite frica de Dumnezeu. Ca, daca a uitat de Dumnezeu, mai bine nu mai venea in lumea aceasta si mai bine nu se nastea sa vada atata bunatate a lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El noua viata, mintea, aerul, lumina, caldura, ploile la vreme, hrana, belsug, sanatate, vedere, auz, intelepciune si, dupa atatea binefaceri ale lui Dumnezeu, sa inchida ochii ca paserile cele de noapte, care nu vad decat numai la intuneric si sa nu vada pe Dumnezeu, Care este lumina cea neapropiata si locuieste in lumina cea neapropiata.
De aceea am inceput sa va spun : ferice de omul care se teme de Dumnezeu, ca acela este adevarat om intelept si acela va avea fericire si in veacul de acum si in veacul cel viitor. Cine se teme de Dumnezeu, nu-i place sa ia avutul altuia. Cine se teme de Dumnezeu, nu se duce la femeia altuia. Cine se teme de Dumnezeu, si cu sotia sa traieste in curatie, dupa randuiala Bisericii. Cine se teme de Dumnezeu, nu face avorturi, nu-i betiv, nu-i tutungiu, nu-i bataus, nu-i ravnitor de avere straina, nu-i nesupus, asculta de stapanirea statului, cinsteste stapanirea, dupa Apostolul Pavel : El da celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frica; si nimanui cu nimic nu-i ramane dator, decat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele.
Unde-i locuinta demonilor acum ? In vazduh. Dar nu numai in vazduhul asta care inconjoara planeta noastra si celelalte planete, zeci de miliarde, ci spatiul interplanetar si spatiul interstelar care n-are margine. Ca de aicea pana la Calea Lactee, pana la Drumul Robilor, avem paisprezece milioane de ani calatoria luminii, si lumina merge cu 300.000 de km pe secunda, cat ai inchide ochii. Ai auzit cat ii de mare spatiul acesta ? Satana il umple. Ca auzi ca la ceata care a cazut, i-a dat Dumnezeu loc sub cer. Locul asta le-a dat. Cine ne invata aceasta ? Marele Apostol Pavel, gura lui Hristos, ce zice :Domnii puterii vazduhului, duhurile rautatii raspandite in aer. Si marele prooroc David zice : Multi sunt cei ce se lupta cu noi de la inaltime, adica din vazduh.
Fratii mei, omul care are frica de Dumnezeu nu trebuie sa-l pazeasca nimeni sa nu fure, sau sa nu fie curvar, sau betiv, sau hot, sau sa nu faca rau. Cel ce are frica lui Dumnezeu si ziua si noaptea pururea vegheaza asupra lui : sa nu gandesc ceva rau asupra omului, sa nu vorbesc ceva rau ca-i pacat, sa nu fac ceva rau ca-i pacat ! Cine are frica lui Dumnezeu, acela se face santinela intregii intelepciuni, isi pazeste sufletul si mintea sa de ganduri rele, limba sa de cuvinte rele si toata asezarea sa de a lucra impotriva lui Dumnezeu. Ne vorbeste Parintele Cleopa Vol.1 , carte sub ingrijirea Arhim.Ioanichie Balan, EDITURAEPISCOPIEIROMANULUISIHUSILOR 1995
,,Doamne, pune lacat gurii mele sa nu mai osandesc pe nimeni ! ,,
Sfintul Dorothei al Gazei a fost intrebat cum este sa vezi un om beat si sa nu-l judeci. Sfintul a raspuns: daca vei zice „acesta s-a imbatat”, nu judeci, ci faci o constatare, dar daca zici: „asta e betiv”, cazi in judecata, caci fapta lui de a se imbata acum o raspandesti asupra intregii sale vieti si-l identifici cu ea.
Cel ce grăiește de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de rău Legea (pe Dumnezeu) și judecă Legea; iar dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător al ei . Nimeni, dar absolut nimeni ,in afara de Dumnezeu, n-are voie sa judece pe aproapele sau ! Este mai bine de a-ti taia limba si a o arunca in foc, decat sa judeci si sa clevetesti pe altii. Caci dintr-o vorba urata poti sa destrami o familie, sa nenorocesti o viata de om printr-un sfat dat aiurea, atunci cand esti furios , ingamfat sau mandru. Clevetitorul si barfitorul sunt slugile celui rau. Rugati-va pentru ei, si o sa le aprindeti carbuni incinsi deasupra capului celui ce va cleveteste si va uraste. Adica o sa-i aprindeti carbuni de asupra capului celui rau, duhului rau ce il impinge pe pacatos a face rau.
Spre osteneala asta să vă însuflețiți cu gândul drept că nimic nu Îl jignește pe Domnul, pe Care Îl iubiți, ca acest păcat, FIINDCA RAPITI STAPANIREA LUI și prin nimic nu vă supuneți atât de mult primejdiei de a fi osândit ca prin aceasta, fiindcă judecându-i pe alții ATRAGETI SI ASUPRA DUMNEAVOASTRA O JUDECATA ASPRA .
Cel ce a judecat pe fratele in locul lui Dumnezeu se cheama ca fratele a fost achitat iar de ce a fost acuzat ii revine lui osanditorului.
Nu este mai mare semn al smereniei decit a nu-l judeca pe celalalt in caderea sa. Pe cel ce a cazut in pacat trebuie sa-l mangaiem cu vorba blanda, blajina, fara ton raspicat. Si mai presus de toate, sa-i fim noi un model de a fi, de a trai crestineste. Caci daca vom osandi, cu ce vom mai fi buni, daca ne vom asemana cu diavolul ? Caci doar numai el,uratul umbla cu jalba la Domnul. Sa ne asemanam intru toate Domnului. Slava lui Dumnezeu pentru toate !
Film Ortodox ,, Mai bine prea tarziu decat niciodata,,
Tineretea este a adolescentilor, caci tuturor ne pare ca noi stim cel mai bine ce facem si cum facem in acesti ani. Asa este, tineretea ne da ,, aripi,,, toti suntem in cautarea marii iubiri visate odata...
Nu ne mai pasa ce zic altii, chiar si cei mai buni prieteni sau parintii, caci stim noi ce e ai bine pentru noi, nu ?
Trecem prin iubiri mari, apoi prin dezamagiri si facem multe greseli. Si gresim foarte mult, astfel incat platim pentru tot restul vietii ...
Si una din cea mai teribila gresala este avortul.
Sunt sigura ca nimeni nu realizeaza in acele momente ce anume face. Orice trece prin capul nostru, numai la CRIMA nu ne gandim. Ciudat ca in acele momente chiar nici nu ne mustra constiinta. Sau daca mustra, acest lucru e de abia sesizabil.
Insa odata cu trecerea anilor, cand totul se naruie in jurul tau, te intrebi ,, oare de ce toate acestea ? ,,
Dragostea dintre soti dispare, probleme la servici in permanenta, lipsa de bani, trupul se imbolnaveste, iar uneori - chiar si mintea.
Da, toate se platesc, fie aici, pe pamant cat traim, fie- in suferintele de dupa ce trece trupul in nefiinta. Asa zic Sfintii Parinti, care puteau stravedea cu duhul lor atat Cerul, cat si iadul. Iar suferintele pentru aceste crime infricosatoare sunt de neindurat si pe vecie- acolo, in iad.
Tot Sfintii Parinti ne dau sfaturi folositoare, precum ca pocainta adanca si plansul pot aduce mila Domnului asupra noastra.
Insa fara o viata curata, sfanta si multe fapte de milostenie, pocainta si rugaciunea este degeaba.
Si iarasi, toate faptele bune fara de pocainta din aduncul sufletului si rugaciune- sunt in zadar.
duminică, 19 martie 2017
FILM CRESTIN ORTODOX DE EXCEPTIE ,, PRIN CE SUNT VII OAMENII,,
Filmul rusesc „Prin ce sunt vii oamenii” este o frumoasa ecranizare după o povestire a marelui scriitor rus Lev Tolstoi, in care se dezvaluie adevarata viata de la tara traita de taranul crestin ortodox, cu problemele si lipsurile ei. Este un film despre ,, fapte ,, si ,, pilde ,,.
Raportat la morala crestina, acest film este o descriere autentica a atitudinii crestinului pus in fata marelor provocari.
******
Tineretea este a adolescentilor, caci tuturor ne pare ca noi stim cel mai bine ce facem si cum facem in acesti ani. Asa este, tineretea ne da ,, aripi,,, toti suntem in cautarea marii iubiri visate odata...
Nu ne mai pasa ce zic altii, chiar si cei mai buni prieteni sau parintii, caci stim noi ce e ai bine pentru noi, nu ?
Trecem prin iubiri mari, apoi prin dezamagiri si facem multe greseli. Si gresim foarte mult, astfel incat platim pentru tot restul vietii ...
Si una din cea mai teribila gresala este avortul.
Sunt sigura ca nimeni nu realizeaza in acele momente ce anume face. Orice trece prin capul nostru, numai la CRIMA nu ne gandim. Ciudat ca in acele momente chiar nici nu ne mustra constiinta. Sau daca mustra, acest lucru e de abia sesizabil.
Insa odata cu trecerea anilor, cand totul se naruie in jurul tau, te intrebi ,, oare de ce toate acestea ? ,,
Dragostea dintre soti dispare, probleme la servici in permanenta, lipsa de bani, trupul se imbolnaveste, iar uneori - chiar si mintea.
Da, toate se platesc, fie aici, pe pamant cat traim, fie- in suferintele de dupa ce trece trupul in nefiinta. Asa zic Sfintii Parinti, care puteau stravedea cu duhul lor atat Cerul, cat si iadul. Iar suferintele pentru aceste crime infricosatoare sunt de neindurat si pe vecie- acolo, in iad.
Tot Sfintii Parinti ne dau sfaturi folositoare, precum ca pocainta adanca si plansul pot aduce mila Domnului asupra noastra.
Insa fara o viata curata, sfanta si multe fapte de milostenie, pocainta si rugaciunea este degeaba.
Si iarasi, toate faptele bune fara de pocainta din aduncul sufletului si rugaciune- sunt in zadar.
LUMINA ORTODOXIEI
,,Sa slavim pe Dumnezeu in tot locul si in toata vremea,,
Sa nu uitam sa multumim pentru toate binefacerile si darurile Domnului fata de noi. Dumnezeul nostru este Atotputernic și Atotdesăvîrșit și n-are nevoie de niciuna dintre mulțumirile și darurile omului așa cum auzim în cîntarea lui David: „Că bunătățile mele nu-ți trebuie” (Psalmul 15, 2). Deoarece însă mulțumirea oferită Acestuia prin cuvinte sau prin fapte este un indiciu al sufletului deosebit și bineplăcut Lui, de aceea Dumnezeu o primește cu bunăvoință, acceptă și cuvintele și darurile omului mulțumitor pentru recunoștința sufletului său. Prin măreția acestei virtuți a recunoștinței noi primim răsplătirile Sale cele bogate.
Virtutea recunoștinței o întîlnim atît la drepții Vechiului Testament, cît și în cărțile Noului Testament, înălțîndu-se la desăvîrșirea cuvenită lui Dumnezeu. Samarineanul din Evanghelia de astăzi n-a zidit nici altare, n-a adus nici animale ca ardere de tot, nici daruri materiale n-a oferit Domnului Hristos, Binefăcătorul și Vindecătorul lui, ci inima și sufletul său. Inima lui a simțit binefacerea și s-a plecat, căci „s-a întors cu glas mare preamărind pe Dumnezeu” , sufletul lui s-a umplut de recunoștință față de Iisus Hristos, căci „ a căzut cu fața la picioarele Lui, mulțumindu-I. Cucernicia si recunoștința lui i-au deschis gura și l-au învățat cuvintele de mulțumire. Și, pentru că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este inima înfrîntă și smerită, după cum ne învață Proorocul David, Iisus Dumnezeu-Omul a primit prin cuvînt mulțumirea lui ca o mireasă curată și ca o ardere de tot desăvîrșită. Deci a zis: „Scoală-te și mergi! Credința ta te-a mîntuit!”. Apostolul Pavel, scriind tesalonicenilor, i-a învățat porunca recunoștinței datorate lui Dumnezeu: „Mulțumiți în toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus pentru voi” ( I Tesaloniceni 5, 18). Aceasta înseamnă că în orice situație, în orice lucrare, în toate cîte ni se întîmplă, fie îmbucurătoare, fie triste, fie sănătate, fie boală, trebuie să aducem mulțumire lui Dumnezeu. Căci nu numai binefacerea, ci și pedeapsa lui Dumnezeu înseamnă binefacere. Căci în suferință ne amintim de Dumnezeu și devenim credincioși.
Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, ne pedepsește pentru a ne întări în virtute precum Iov, ne macină ca să ne întoarcem de la păcat precum Manase. Este la fel ca și doctorul care nu dă să bem un medicament și ni se amărăște gura, dîndu-ne peste cap stomacul și provocîndu-ne stare de greață și scîrbă. La fel și chirurgul, cînd vede că este nevoie, arde carnea stricată a rănii, și taie mădularele care au avut de suferit. Și acestora le aducem mii de mulțumiri și daruri. La fel este și Dumnezeu, Care prin necazuri curățește sufletul nostru și cu biciul vindecă rănile noastre și pentru pedeapsa trecătoare ne dăruiește Împărăția veșnică. Deci se cuvine întotdeauna și pentru orice să aducem mulțumiri lui Dumnezeu, să zicem asemenea Sfîntului Ioan Gură de Aur „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Nu voi înceta să repet întotdeauna, pentru toate cîte mi se întîmplă!” (Epistola 11-a către Olimpiada). Nu există nimic mai sfînt decît limba care înlăuntrul relelor mulțumește lui Dumnezeu. Dacă nu exista chin, păcatul și răul s-ar fi prelungit la infinit și niciodată n-ar fi avut sfîrșit. Căci și Sfîntul Teoctist Studitul, într-un tropar închinat Domnului nostru Iisus Hristos, zice: „Și în iad Îți mulțumesc„ pentru că chinul nu este rău în sine, ci, mai mult, este și bine. Pe de o parte pentru că împiedică și limitează păcatul și nu-l lasă șă lucreze la nesfîrșit. Pe de altă parte pentru că chinul este pedeapsa și pedepsirea răului și prin aceasta se împlinește dreptatea lui Dumnezeu.
În toate mulțumiți lui Dumnezeu, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava și puterea in vecii vecilor. Amin.
Cunoşti, iubite, puterea pocăinţei din faptele ce ti le-am arătat în predica trecută. Pentru ce, dar, nu culegem roadele unei astfel de predici? De ce nu ne întâlnim în biserică pentru ca să ne pocăim? Dacă eşti păcătos, intră în biserică pentru a-ti mărturisi păcatele! Dacă eşti drept, intră ca să nu-ti pierzi dreptatea! Pentru amândouă, biserica este port. Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică cu gând de pocăinţă! Ai păcătuit? Spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Ce oboseală, ce greutate, ce osteneală ca să spui acest cuvânt: "Am păcătuit"? nici una! Dacă spui tu însuti că ai păcătuit, nu vei avea acuzator pe diavol. Ia-o înaintea diavolului! Răpeşte-i dregătoria lui! Că dregătoria lui este de a acuza. Pentru ce nu i-o iei înainte? Pentru ce nu-ti spui păcatul? Pentru ce nu-ti ştergi păcatul, când ştii că ai un acuzator pe care nu-1 poţi face să tacă? Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!". - Dar de unde ştiu, mi se poate spune, că, dacă spun eu întâi păcatul, scap de păcat? - Am în Scriptură exemple şi de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de el, şi de oameni care nu 1-au spus şi au fost osândiţi. Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la câmp şi 1-a ucis.(Facere 4,8)
Ce i-a spus Dumnezeu? - "Unde este Abel fratele tău?”.(Facere 4,9) Cel Care le ştie pe toate întreabă; nu pentru că nu ştie, ci ca să atragă pe ucigaş la pocăinţă. Că 1-a întrebat, ştiind de ucidere, o arată însăşi întrebarea: "Unde-i Abel fratele tău?” . Iar Cain i-a răspuns: - “Nu ştiu. Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”(Facere 4,9). Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu 1-ai păzit! Dar pentru ce 1-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu 1-ai păzit. - Ce i-a spus Dumnezeu? - "Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere 4,10). L-a mustrat îndată şi i-a dat şi pedeapsa. Nu atât pentru omor, cât pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atât de mult pe cel ce păcătuieşte, cât pe cel ce se poartă cu neruşinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu 1-a primit pe Cain când a venit la pocăinţă, pentru că nu şi-a spus el întâi păcatul. Că, ce spune Cain? "Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta",(Facere 4,13) în loc să spună: "Am făcut mare păcat! Nu sunt vrednic să mai trăiesc!". Şi ce-i răspunde Dumnezeu? "Gemând şi tremurând vei fi pe pământr”.( Facere 4,13) Şi i-a dat o pedeapsă cumplită şi grea. "N-am să te ucid, i-a spus Dumnezeu, ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege, citită de toţi, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei!". Şi pribegea Cain, lege însufleţită, stâlp mişcător şi tăcut, dar slobozind glas mai puternic decât glasul trâmbiţei, că spunea: "Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu păţească la fel!". A primit pedeapsă pentru neruşinarea lui; nu şi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit şi a fost osândit pentru păcat. Dacă şi-ar fi mărturisit singur păcatul, şi-ar fi şters el mai întâi păcatul. Dar ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ti spun de un altul care, spunânduşi el mai întâi păcatul, şi-a şters păcatul.
Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-1 numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2). Gândul şi 1-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie, mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise. Atât era de împătimit. Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sunt vizitiul şi trăsura, aceea sunt sufletul şi trupul. De ti-este întunecat sufletul, trupul se rostogoleşte în mocirlă; câtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul. Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere. Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu ti-e de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând. Şi ca să vezi că nu vârsta, ci voinţa şi gândul sunt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrânare. - Ce a făcut Dumnezeu? - A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. Aşa se întâmplă şi cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici. Un profet păcătuise şi un alt profet i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu 1-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: “Nelegiuitule, blestematule, preacurvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, şi tu ai călcat în picioare poruncile Lui!", Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-1 facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama. - Ce-i spune? - "Am să-ti spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mânca la masa lui şi dormea la şoldul lui"(II Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte profetul voia să arate cât de mult ţinea soţul la soţia sa. "Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o” (II Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinând ascuns cuţitul? - Ce a răspuns împăratul? - Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunţat o sentinţă foarte aspră. Aşa sunt oamenii! împotriva altora pronunţă cu plăcere şi cu asprime sentinţele. - Ce sentinţă a dat David? - "Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluşele pentru una!"(II Regi 12, 5-6). - Natan ce-a făcut? - N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci 1-a descoperit îndată şi-1 taie repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii. "Tu eşti acela, împărate!, i-a spus profetul" II (Regi 12, 7). - Ce-a răspuns împăratul? - "Am păcătuit înaintea Domnului!" (II Regi 12, 13). N-a spus: "Cine eşti tu de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa?". N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul. - Ce-a spus? - "Am păcătuit înaintea Domnului!''. - Ce i-a răspuns Natan? - "Şi Domnul a iertat păcatul tău" (II Regi 12, 13). "Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îti iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ti-ai şters păcatele, ti-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!". Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!"(Isaia 43,26). Ce oboseală este să-ti spui tu întâi păcatul? Ai şi o altă cale de pocăinţă! - Care-i aceea? - Să-ti plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ti-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ti cer mai mult decât să-ti plângi păcatul! Nu-ti spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice. - Dar ce? - Plânge-ti păcatul!
Sfantul Ioan Gura de Aur ,, Cuvinte alese,, Omilii despre pocainta, EDITURA REINTREGIREA, ALBA-IULIA 2002
sâmbătă, 18 martie 2017
“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”
Bine este, în toate privinţele, să-i ajutăm pe cei nevoiaşi.
Cei ce fac aici pe pământ fapte de milostenie vor fi ei înşişi miluiţi la înfricoşatoarea Judecată. Dar şi în această viaţă ei au parte adesea de mari mile din partea semenilor, primind uneori degeaba ceea ce alţii obţin cu bani grei.
Într-adevăr, iubitorul de oameni, preadreptul şi preaîndurătorul nostru Părinte ceresc, nu-i va răsplăti, oare, pe cei milostivi şi în viaţa de-acum, pentru a-i încuraja spre fapte mari, sau pentru a-i face să continue faptele lor de milostenie şi pentru a-i îndrepta pe cei nemilostivi care îi batjocoresc pe milostivi? A-i răsplăti pe aceştia este drept şi o merită.
(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viața mea în Hristos, p.259)
***** Fa bine ori de cate ori poti. Si se poate intotdeauna. Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie si cu inima buna că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel." Si sa dai pentru cei adormiti foarte des, sa-i ierte bunul Dumnezeu. Sa-i pomenesti zilnic in rugaciune, si sa aprinzi candela pentru ei, Sambata, la manastire,la pomenirea celor adormiti, sa dai pomelnice dese,la cat mai multe manastiri. Si la Sfanta Liturghie sa-i scrii. Pe vecini,prieteni, pe toti. Roaga-te pentru toti. Ca asa e inima crestinului-buna si milostiva.
Părintele Sofian Boghiu
Fericirea a V-a: “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”
Care este a cincea fericire si ce inteles are?
“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie. Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40). Dar, «chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt felurite si porunca aceasta este intinsa»654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).
Care sunt faptele milosteniei trupesti?
Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata. Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).
Care sunt faptele milosteniei sufletesti?
Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume: 1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu. Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: “Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20). 2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7); 3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie. 4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3). 5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul; 6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21); 7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci “de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).
Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?
Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: “De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator… Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3).
In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4). In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37). In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: “daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.
Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?
Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: “Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: “dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8). Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).
El se poate face in chipul lui Hristos, de straluceste ca soarele; in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in tot chipul. Numai te-a prapadit, daca ai crezut. N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel ? Nu-i de mirare ca si satana se face in chip de inger de lumina; si slujitorii nedreptatii se fac in chip de slujitori ai dreptatii. Deci, baga de seama ! Nu primi nici un fel de aratare, nici un fel de vedenie. Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii. La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat : - Batranule, da uita-te la mine ! - Dar cine esti tu ? - Dar nu vezi ca eu sunt " Hristos " ? Si acela inchidea ochii mai tare ; - Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos. - Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut ! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.
Alt batran sihastru mergea prin padure. Iata un " arhanghel " stralucea ca soarele si avea o stalpare de finic si un crin in mana, cum a venit la " Buna Vestire ". El mergea ca sa-l ajunga pe batran pe alaturea, dar batranul tot se uita in alta parte :
- Batranule, uita-te la mine !
Dar batranul s-a intors cu spatele si a zis :
- Dar cine esti tu ?
Eu sunt " Arhanghelul Gavriil !" Pentru viata ta cea sfanta, pentru nevointa ta, pentru rugaciunile tale si pentru toata osteneala ta, am venit sa-ti aduc o veste buna din cer, de la Maica Domnului.
- Ia seama ca ai fost trimis la altul ! Ai gresit adresa. Eu sunt un om pacatos si nu sunt vrednic sa vad pe Arhanghelul Gavriil !
-Ticalosule batran ! Nu va putem insela, ca nu va inchinati noua.
- Sa se inchine voua cel care va slujeste voua, ca eu ma inchin lui Hristos si n-am nevoie de voi !
Asa fugeau sfintii de vedenii.
Dumnezeu, care fericeste pe cei smeriti, niciodata nu se supara cand si fac lucruri din smerenie, ca nu se socotesc vrednici de a vedea ingeri.
Ai vazut Sfantul Isaac Sirul ce spune ? Mai de folos iti este, omule, sa-ti vezi pacatele tale, de mii de ori, decat sa vezi ingeri. Si mai departe : mai de folos iti este sa plangi un ceas penrtu pacatele tale, decat sa vezi ingeri si sa invii morti cu rugaciunea, sau sa faci minuni ! Sa avem smerenia aceea de care zicea marele Prooroc David : Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea. Sa ne vedem pacatele si sa le plangem ! Asta-i pozitia care nu te duce la cadere niciodata. Sfantul Ioan Scararul spune asa in cuvantul trei din " Scara " : Dracii slavei desarte, pe cei slabi de minte, i-a facut prooroci - ca el o sa se laude ca este prooroc, ca a vazut vedenii -, iar cela ce tutror visurilor si vedeniilor nu crede, filosof duhovnicesc este.
