,,Sa slavim pe Dumnezeu in tot locul si in toata vremea,,

 

Sa nu uitam sa multumim pentru toate binefacerile si darurile Domnului fata de noi.

Dumnezeul nostru este Atotputernic și Atotdesăvîrșit și n-are nevoie de niciuna dintre mulțumirile și darurile omului așa cum auzim în cîntarea lui David: „Că bunătățile mele nu-ți trebuie” (Psalmul 15, 2).
Deoarece însă mulțumirea oferită Acestuia prin cuvinte sau prin fapte este un indiciu al sufletului deosebit și bineplăcut Lui, de aceea Dumnezeu o primește cu bunăvoință, acceptă și cuvintele și darurile omului mulțumitor pentru recunoștința sufletului său.
Prin măreția acestei virtuți a recunoștinței noi primim răsplătirile Sale cele bogate.

Virtutea recunoștinței o întîlnim atît la drepții Vechiului Testament, cît și în cărțile Noului Testament, înălțîndu-se la desăvîrșirea cuvenită lui Dumnezeu.
Samarineanul din Evanghelia de astăzi n-a zidit nici altare, n-a adus nici animale ca ardere de tot, nici daruri materiale n-a oferit Domnului Hristos, Binefăcătorul și Vindecătorul lui, ci inima și sufletul său. Inima lui a simțit binefacerea și s-a plecat, căci „s-a întors cu glas mare preamărind pe Dumnezeu” , sufletul lui s-a umplut de recunoștință față de Iisus Hristos, căci „ a căzut cu fața la picioarele Lui, mulțumindu-I.
Cucernicia si recunoștința lui i-au deschis gura și l-au învățat cuvintele de mulțumire.
Și, pentru că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este inima înfrîntă și smerită, după cum ne învață Proorocul David, Iisus Dumnezeu-Omul a primit prin cuvînt mulțumirea lui ca o mireasă curată și ca o ardere de tot desăvîrșită. Deci a zis: „Scoală-te și mergi! Credința ta te-a mîntuit!”.
Apostolul Pavel, scriind tesalonicenilor, i-a învățat porunca recunoștinței datorate lui Dumnezeu: „Mulțumiți în toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus pentru voi” ( I Tesaloniceni 5, 18).
Aceasta înseamnă că în orice situație, în orice lucrare, în toate cîte ni se întîmplă, fie îmbucurătoare, fie triste, fie sănătate, fie boală, trebuie să aducem mulțumire lui Dumnezeu. Căci nu numai binefacerea, ci și pedeapsa lui Dumnezeu înseamnă binefacere.
Căci în suferință ne amintim de Dumnezeu și devenim credincioși.

Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, ne pedepsește pentru a ne întări în virtute precum Iov, ne macină ca să ne întoarcem de la păcat precum Manase.
Este la fel ca și doctorul care nu dă să bem un medicament și ni se amărăște gura, dîndu-ne peste cap stomacul și provocîndu-ne stare de greață și scîrbă.
La fel și chirurgul, cînd vede că este nevoie, arde carnea stricată a rănii, și taie mădularele care au avut de suferit.
Și acestora le aducem mii de mulțumiri și daruri. La fel este și Dumnezeu, Care prin necazuri curățește sufletul nostru și cu biciul vindecă rănile noastre și pentru pedeapsa trecătoare ne dăruiește Împărăția veșnică.
Deci se cuvine întotdeauna și pentru orice să aducem mulțumiri lui Dumnezeu, să zicem asemenea Sfîntului Ioan Gură de Aur „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Nu voi înceta să repet întotdeauna, pentru toate cîte mi se întîmplă!” (Epistola 11-a către Olimpiada). Nu există nimic mai sfînt decît limba care înlăuntrul relelor mulțumește lui Dumnezeu.
Dacă nu exista chin, păcatul și răul s-ar fi prelungit la infinit și niciodată n-ar fi avut sfîrșit.
Căci și Sfîntul Teoctist Studitul, într-un tropar închinat Domnului nostru Iisus Hristos, zice: „Și în iad Îți mulțumesc„ pentru că chinul nu este rău în sine, ci, mai mult, este și bine.
Pe de o parte pentru că împiedică și limitează păcatul și nu-l lasă șă lucreze la nesfîrșit. Pe de altă parte pentru că chinul este pedeapsa și pedepsirea răului și prin aceasta se împlinește dreptatea lui Dumnezeu.

În toate mulțumiți lui Dumnezeu, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava și puterea in vecii vecilor. Amin.

sursa http://manastireacurchi.md