Din nefericire pentru noi, vremurile de „eliberare” şi „democratizare” au adus cu ele (împingând libertatea însăşi până la refuzul oricăror limite sau bariere) valuri peste valuri de păcate, de răutăţi şi de greşeli, încât – fără să vrem – trăim astăzi simţământul (deloc îmbucurător) al unei apocalipse (de orice fel ar fi ea), care însă nu sfârşeşte lumea pentru a o înnoi, ci doar o distruge în sufletele omeneşti.
Ce făceau oamenii de dinainte de potop?
„Mâncau, beau, se însurau, se măritau - până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi!” (Lc 17, 27). Dar, oare, Hristos Însuşi – pentru ce „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontius Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”?
Ca să se vândă în cantităţi industriale cozonacii şi ouăle roşii prin mall-uri şi prin pieţe? Sau ca să se vândă cadourile (aduse chipurile de „iepuraş”) pentru copii – şi astfel să se mărească pieţele de desfacere a mărfurilor, să crească cifrele de afaceri ale firmelor de comerţ, să crească procentajele la bursă şi coeficienţii comerciali?!... O, nicidecum! „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor 15, 20); căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor 15,14). A înviat ca să dezlege blestemul, ca să ierte păcatul strămoşesc, să sfărâme moartea cea veşnică şi să zdrobească încuietorile iadului!... Şi atunci – de ce să ne purtăm de parcă am fi cu mult mai întunecaţi decât eram mai înainte de Înviere, mult mai pătaţi de păcate şi mai blestemaţi prin propriile noastre fapte?! Unde sunt „cerul nou şi pământul nou” (Apoc 21, 1) din sufletele creştinilor înnoite prin Cincizecime? Unde este „Sângele Mielului” jertfit(Apoc 7, 14) din inimile închinătorilor lui Dumnezeu?
Cine şi unde şi cum mai cugetă la acestea şi le trăieşte pe ele? Cui îi mai trebuiesc, cui îi mai folosesc, cine le mai doreşte?! De ce să tot mergem pe căile pierzării, tot mai departe de ochii blânzi şi sfinţi ai Bunului Dumnezeu? Şi cui să-i mai cântăm astăzi cu bucurie: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor!” (Ps 1, 1)? Oare nu este păcat de atâta jertfă neîncetată, de atâtea Sfinte Liturghii, de atâtea proorocii şi scrieri, dacă cei pentru care s-au făcut au ajuns precum vestit-a Psalmistul: „Gură au - şi nu vor grăi! Ochi au - şi nu vor vedea! Urechi au - şi nu vor auzi !”(Ps 113, 13-15)? Căci „sufletul care păcătuieşte va muri!” (Iez 18, 20).
Şi oare de ce să lăudăm atâta „timpul” şi „valoarea” lui, şi să nu luăm în seamă cele la care Scriptura ne cheamă – „viaţa veşnică” (Mt 25, 46), – şi cele despre care ne şi avertizează : „osânda veşnică” (Mt 25, 46) ? În fond, cine ne dă nouă dreptul să împărţim clipele, şi să le tot numărăm şi contorizăm, neglijând total dimensiunea chemării vieţii noastre la înveşnicire prin acel „astăzi” al lui Dumnezeu: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui - nu vă învârtoşaţi inimile ca la răzvrătire!” (Evr 3, 15) ?!
Ce să mai însemne „an vechi” şi „an nou” când, în lumina Sfintelor Scripturi, putem vorbi de fapt doar despre un timp al necunoaşterii lui Dumnezeu (care implică o stare de suferinţă, de neîmplinire şi de nemulţumire sufletească, precum cea a celor care aveau „ochii ţinuţi ca să nu-L cunoască” - Lc 24, 16), şi despre un alt timp, al întâlnirii şi împăcării cu Dumnezeu, adică al unirii cu El: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii!” (Lc 24, 35) şi „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24,45) iar ei „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc 24,52-53). Oare nu aceasta este adevărata bucurie de a fi într-un „an nou” cu Dumnezeu prin înnoirea noastră sufletească, posibilă prin renunţarea la orgoliul „eu”-lui lăuntric? Şi ce poate să fie oare mai frumos, mai dulce şi mai binecuvântat lucru decât (la vremea încheierii a încă unui an calendaristic din curgerea timpului) să poţi să cugeţi la nemărginirea veşniciei – „mai înainte de veci” (I Cor 2, 7), şi să cugeţi la nesfârşirea vieţii cea din „vecii vecilor” (Filip 4, 20), şi să nădăjduieşti la clipa cea mântuitoare: „astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc 23, 43)?! Oare nu aceasta este ceea ce într-adevăr contează – să-L primeşti pe Dumnezeul Cel Viu în existenţa ta, în sufletul tău, în clipa ta - şi astfel să-ţi câştigi viaţa cea de veci, de dincolo de lume şi de timp? Într-o viaţă atât de scurtă, într-un răstimp atât de mic (de doar câteva decenii de petrecere pe pământ) cum să nu fii mai preocupat de înscrierea numelui tău şi a numelor celor dragi ai tăi în Cartea Vieţii lui Dumnezeu, decât de agonisirea amăgitoare a celor deşarte şi trecătoare?! „Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri!” (Lc 10, 20) împreună cu „ceilalţi împreună-lucrători, ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii” (Filip 4, 3). Câtă nădejde nu ne dă teologia eshatologiei particulare a credinţei noastre creştineşti („în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat!” – Patericul Egiptean), şi totuşi ... să te frământe atâta gândul la o clipă care nici nu-ţi aparţine şi despre care nici nu ţi s-a descoperit ceva (căci „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” - Mt 24, 36), şi despre care ni s-a spus doar că „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Lc. 24,30)(adică semnul Sfintei Cruci, de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi) şi că „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Iisus Se va pogorî din Cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi!” (I Tes 4, 16). Dacă un asemenea eveniment precum Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă, ca Drept Judecător) se va petrece „într-o clipeală de ochi” (I Cor 15, 52), atunci când vom mai avea noi timp să ne dăm seama de cele ce se petrec în jurul nostru, - sau fie şi măcar de propria noastră stare personală?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor 15, 51-52) – şi ne vom şi înfăţişa la Judecată!
De aceea cântă Psalmistul: „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!” (Ps 74, 8).
Şi de aceea ar fi bine ca, atunci când ne adresăm unii celorlalţi urarea „La mulţi ani cu spor, cu belşug, cu bucurii, cu bogăţii şi fericire !”, să nu uităm că toate acestea depind atât de Dumnezeu, cât şi de bunăvoinţa noastră: „Fără Mine nimic nu puteţi face!” (In 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!” (Lc 11, 23).
Şi iarăşi, bine ar fi ca, la cumpăna dintre ani, să nu ne limităm doar la umplerea pântecelui cu mâncare gustoasă şi băutură din belşug, la dans şi chiote de veselie, ci şi, cuminţi şi înţelepţi, să cerem de la Dumnezeu Cel Preaînalt, în susurul de rugă al cântului Bisericii, „înger de pace credincios, îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”.
Pentru că Tu eşti Stăpânul timpului, al lumii Creator, al vieţii noastre Păzitor şi de zile Dătător şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sănătate, mântuire, credincioşie, ani binecuvântaţi şi bogaţi în fapte mântuitoare tuturor creştinilor dreptmăritori! Amin!
Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu