Parintele Dumitru Staniloae ,,Intrebari si raspunsuri ,,

  Cainta este trezita si sustinuta de intui­tia prezentei unei autoritati mai presus de noi, fata de care ne simtim responsabili, dar care ne da si putere sa facem tot mai mult, daca i-o cerem.

 Cainta este relatie intre noi si cineva mai presus de noi. Ea ne arata ca fiind in legatura cu acel cineva.
Dar, cum am spus, cainta nu e numai judecata asupra celor trecute ale mele, ci si o incredere in posibilitati mai mari din puterile mele intarite mereu de puterea lui Dum­nezeu cel infinit. Ea e socotita, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai inalta dintre virtuti. In aceasta calitate din urma ea ni se vadeste de asemenea stand intr-o legatura cu izvoare de putere de dincolo de om.

Pe de o parte, ea e o necontenita nemultumire cu orice stare in care ne aflam, pe de alta parte, este o incredere statornica si neclintita in posibilitatile uriase. “Sunt cel mai mare paca­tos”, spune totdeauna omul caintei, “sunt un nevrednic”.

Cu toate acestea, el nu-si pierde nici o clipa nadejdea, nu-l cu­prinde nicidecum gandul ca va fi pierdut, el nu se lasa scu­fundat in descurajare si in lancezeala mortii sufletesti.
Se da ca explicatie a acestei persistente in taria sufleteasca faptul ca omul ce se caieste are incredere in Dumnezeu, ca intr-un factor deosebit de el. Dar increderea e ea insasi o putere launtrica.

Asadar, pe de o parte se face aici expe­rienta neputintei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident ca e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste si adanci ale rezervorului de putere spirituala universala ale lui Dum­nezeu.
Cainta e o relatie cu Dumnezeu, atat prin caracterul ei de judecatoare absoluta, cat si prin barbatia nedescura­jata cu care indeamna pe om spre mai bine.

Cainta este cea mai inalta dintre virtuti nu pentru ca este ea insasi o virtute infaptuitoare in rand cu celelalte, ci pentru ca, ramanand mereu nemultumita cu ceea ce reali­zeaza aparte, ea este un motor al tuturor virtutilor.
Daca n-ar fi cainta, n-ar fi tendinta de depasire in om. Cainta e o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiu­nea dupa mai bine. Prin ea, calcand omul peste sine insusi si judecandu-se in numele pretentiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridica mereu mai sus.

 Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristica ce o da caintei Sfantul Isaac Sirul socotind-o mijloc de continua desavarsire a omului, un mijloc care el insusi se desavar­seste necontenit.

Sfantul Isaac Sirul compara lumea aceasta cu o mare, iar cainta cu o corabie care ne trece la tarmul vietii fericite de dincolo, in raiul a carui fiinta e dragostea.

“Precum nu e cu putinta, zice, sa treaca cineva marea cea mare fara corabie, asa nu poate trece cineva la dra­goste, fara temere. Marea cea furtunoasa asezata intre noi si raiul spiritual o putem trece numai prin corabia caintei, purtata de vaslasii fricii.

 Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc bine corabia caintei, prin care trecem marea lu­mii acesteia spre Dumnezeu, ne inecam in ea. Cainta e co­rabia, frica este carmaciul; dragostea e limanul dumneze­iesc.

 Deci ne asaza frica in corabia pocaintei si ne trece marea cea furtunoasa si ne calauzeste spre limanul dum­nezeiesc, care este dragostea, la care ajung toti cei ce oste­nesc si s-au luminat prin pocainta. Iar cand am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu.Si drumul nostru s-a desavarsit si am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta”(Cuv. 72, op. cit, p. 283).

Drumul pe marea vietii acesteia, daca vrem sa fie o continua apropiere de tarmul raiului, de tarmul dragostei, care e Hristos Insusi, si nu o ratacire fara ancorare si pana la urma o scufundare in bezna ei, daca vrem sa fie, adica, un drum spre desavarsire si spre viata, trebuie sa-l facem neinterupt in corabia caintei pentru nedeplina dragoste ce am aratat-o prin pacatele noastre, pentru ca vointa unei iu­biri mai mari ne mana tot mai departe. 

Ea ne tine deasupra valurilor uriase ale raului sau egoismului ce se ridica din noi si ne duce tot mai inainte.

Numai asezati in barca pocaintei calcam in fiecare clipa peste valurile pacatoase ale egoismului, care tind sa se ridice din adanci dedesubturi din noi si de sub noi.

 Numai prin ea suntem mereu deasupra noastra si in miscare dincolo de punctul la care ne aflam, mai aproape de dragostea deplina, mai aproape de raiul in care se afla pomul vietii, adica Hristos, izvorul dra­gostei ce nutreste spiritul nostru.

Desigur, de o anumita masura a dragostei, care tot spo­reste, avem parte si inainte de a ajunge la tarmul de azur al dragostei depline a raiului. Aerul acelui taram ne iese inainte cu mireasma lui tot mai bogata, pe masura ce ne apropiem. Dragostea noastra si in general toate celelalte virtuti sunt tot mai pure, tot mai aproape de deplinatate pe masura ce inaintam spre imparatia dragostei.

De aici se vede ca pocainta nu trebuie sa fie despartita de iubirea de Dumnezeu si de semeni.Ne caim numai pen­tru ca avem dragoste. Ne caim pentru ca am calcat porun­cile dragostei, sau socotim ca n-avem destula dragoste. 

 Sa nu ne mire faptul ca tumultul de pofte si de patimi egoiste, ca raul in general este asemanat cu un ocean. Exista o im­paratie adanca a raului, cum exista una inalta a binelui, exista un drum lung in depasirea tot mai deplina a egois­mului pacatelor.
Oceanul raului este intunecat, tumultuos, omorator de spirit, anuland libertatea, ucigator de curatie si liniste; e ne­gru, e subteran, e inabusitor, ca un noian de ape, pe cand oceanul binelui, al dragostei, e mai degraba ca un vazduh infinit fara de care nu putem trai, fara ale carui adieri nu pu­tem inainta, un vazduh sau o atmosfera curata, care ne da respiratie larga, care filtreaza in noi o viata reinnoita si o bucurie necontenita si negraita; e atmosfera de dragoste si de comuniune curata, datatoare de viata, care trezeste toate puterile noastre sufletesti si le da puterea sa inainteze.

Cum se face ca prin cainta ne desprindem treptat de oceanul raului, din miile lui de imbratisari si avansam spre imparatia dragostei depline? Ce face din cainta un vehicol spre lumea dragostei? Cainta este focul care mistuie trep­tat egoismul din noi. Toate patimile care se involbureaza in noi, iscate adeseori din adancuri intunecate de dincolo de noi, intaresc egoismul nostru. Fie ca sunt patimi trupesti, fie ca sunt sufletesti, ele nu sunt decat capetele aceluiasi balaur, al carui nume este egoismul.

Cainta pandeste nein­cetat orice ridicare a capetelor acestui balaur, orice incer­care a lui de a se hrani, de a se intinde in largul sufletului, de a umple cu duhoarea lui gandurile, actele, cuvintele noastre bine intentionate, de a-i slabi puterile de a se tine in contact cu vazduhul dragostei, de a-l atrage la fund. Ea taie cu palosul ei, rand pe rand, capetele lui, il arde cu fla­cara trezviei autocritice, il alunga cu buna mireasma a smereniei. Ce poate lovi mai mortal mandria noastra egoista decat prezenta perpetua a gandului ca nu suntem nimic, ca tot ce am facut e rau, e netrebnic?

Caci piedica cea mai mare si continua in calea inaintarii spre dragoste este egoismul.Pana nu omori deplin egois­mul, nu poti avea dragoste adevarata, pura si deplina fata de nimeni. Trebuie sa lasi mult in urma ta talazurile ocea­nului de egoism, ca sa simti mangaindu-te in fata si de jur imprejur aerul ce-ti vine din imparatia dragostei. Cine se iubeste pe sine, cine e plin de parerea de sine, cine se so­coteste pe sine ca realitatea cea mai de seama nu poate iubi pe altii.

A iubi pe altii inseamna a te uita pe tine, a te depasi mereu pe tine, a te socoti pe tine nimic. Iubirea de altii se consolideaza in noi prin cainta si smerenie neintre­rupta. Egoistul se vede pe sine umflat in proportii care acopera toata realitatea. Orice lucru el il considera ca un bun ce trebuie sa fie al lui, orice persoana o cantareste cu in­teresul de a si-o face de folos, sau cel putin cu grija de a evita pericolul ce ar putea veni de la ea pentru suprematia sa.

In toate lucrurile, in toate actiunile, egoistul isi proiec­teaza persoana sa, pe ea o vede, ei ii slujeste, ei i se inchina, ea ii este dumnezeu, sau, mai bine zis, idol in locul lui Dumnezeu.

 Insasi fiinta lui autentica se ineaca in egoism. Atentia fata de altii este numai o maniera tactica, pentru a-si servi in fond tot interesele sale. Umplandu-si astfel in chip mincinos tot orizontul cu eul sau neautentic, ingradindu-se din toate partile cu sinea sa mincinoasa, evident ca nu poate vedea pe altii drept ceea ce sunt ei insisi, dezinteresat, cu dragoste adevarata, cum nu poate vedea nici si­nea sa autentica incadrata in ansamblul iubitor al tuturor, in orice pornire spre altii se impiedica de sinea sa neauten­tica, orice picatura de generozitate e otravita de o preocupare egoista.

Dragostea e iesirea din cercul magic si iluzo­riu al egotismului, cerc intins ca intr-un vis amagitor la in­finit. E iesire din temnita intunecoasa a eului si intrare in viata de comunitate, de solidaritate, in imparatia dragostei, care ii cuprinde pe toti.

Parintele  Dumitru Staniloae  ,, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe,, Ed.Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane