Despre Calugarie, Monahism (1999)

   Mantuitorul Iisus Hristos mentiona intr-un cuvant al Sfintei Scripturi: "Multi chemati, putini alesi"

Unii stareti de manastiri au urmatorul principiu: "Pe cel care-ti bate in usa sa nu-l dai afara", dupa cuvantul Mantuitorului: "Pe cel care vine la Mine nu-l voi da afara".


Cuviosul Paisie Aghioritul spune asa: "Roaga-te la Dumnezeu sa fii tu descoperit de duhovnic, nu tu sa i te descoperi duhovnicului", pentru ca, in clipa in care vei cauta tu sa descoperi, nu vei gasi nimic.

- Ce insusiri trebuie sa aiba tanarul care vrea sa intre in monahism?

- In primul rand, la un tanar care vrea sa aiba o viata monahala trebuie descoperit daca are o anumita structura sufleteasca. Un monah trebuie sa fie incununat de doua lucruri. 

Trebuie sa aiba buna-cuviinta si smerenie, dar nu smerenia la rang de dogma, ci smerenia la rang de virtute, care inseamna bun simt, educatie.

 In al doilea rand, un tanar trebuie sa aiba profunzimea sufleteasca de a intelege taina chemarii si sa posede aceasta taina, adica sa ramana permanent cu aceeasi traire, sa nu fie schimbator.
Si atunci duhovnicul este cel mai bun promotor. In momentul in care-l are la spovedit, si-l cunoaste, si-l testeaza, si-l analizeaza, duhovnicul observa care patima-l lupta mai mult, care inclinatie este mai pacatoasa, care pornire este mai adevarata, care ratiune este mai bine stapanita si care este, pana la urma, calea launtrica spre care poate fi impins acest suflet tanar.

 Duhovnicul trebuie sa-i prezinte toate aspectele negative, esecurile, slabiciunile cu care ar putea sa se intalneasca pe parcursul vietii monahale, dar sa caute sa-i descopere si valoarea autentica a monahului absolut, nu a monahului cazut.

- Cum privesc Sfintii Parinti aceasta problema?

- In invatatura Sfintilor Parinti intalnim un sfat categoric: sa nu indemni la casatorie sau la calugarie.
Parerea mea personala este ca atat indemnul la casatorie, cat si cel la calugarie trebuie facute tot de duhovnic. 

Casatoria este calea larga care, pe tanarul care nu este format pentru a merge pe ea, il va duce la pacat. Il va duce intotdeauna la probleme, griji, si la tot felul de insuficiente sufletesti, materiale si morale. Iar calea ce duce la monahism este si mai percutanta ca esenta, dar si mai prapastioasa ca valoare.

In momentul in care tu ai ajuns sa descoperi vocatia de monah intr-un tanar si sa-l inclini spre manastire, daca acest tanar nu-si cunoaste rostul chemarii, in mintea si inima lui se da o lupta mare.

Cea mai grea lupta pentru un tanar care trebuie sa paraseasca lumea nu consta in faptul ca el trebuie sa se faca monah. Toti tinerii din zilele noastre care vin sa intre in viata monahala sunt bantuiti de un lucru clar: nesiguranta zilei de maine. Cand spun asta nu ma refer la mancat si dormit, ci la organizarea spirituala si sufleteasca a manastirii, fiindca s-au intalnit foarte multe cazuri de oameni tineri, buni, care au pornit cu adevarat ca in filele Patericului egiptean sau romanesc spre monahism si s-au izbit de realitati care i-au smintit...

- Care sunt ispitele ce apar cel mai des in viata unui monah aflat la inceput de drum?

- Gandul de a te reintoarce in lume.

- Dupa ce criterii ar trebui sa fie apreciata o manastire?
- Mantuitorul Iisus Hristos spunea un cuvant deosebit de greu legat de problema propovaduirii lui Dumnezeu. Nu pietrele trebuie sa vorbeasca, ci oamenii.

 Primul lucru pe care ar trebui sa-l descoperi intr-o manastire este dragostea duhovniceasca; aceasta nu este doar o teorie despre care se vorbeste traditional in carti sau in invatatura Sfintilor Parinti.

Dragostea trebuie sa vina in primul rand din partea superiorului care trebuie sa se puna in postura tuturor, el mare fiind si mic vazandu-se, sa vada daca ar putea rezista la ceea ce incearca sa impuna altora.

- Exista cateodata anumite tensiuni intre ascultarea fata de Hristos si ascultarea fata de staret...

- Daca vom citi cu atentie viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos, viata staretului Gavriil de la Optina, viata staretului Leonid de la Optina, vom vedea si vom intalni marturii concrete. Si anume: cand staretul a fost depasit de valoarea spirituala a monahului de sub ascultare, a fost parasit de ucenicul lui nu in scop distructiv, ci in scop constructiv. 

Adica, in momentul in care ai vazut ca n-ai ce invata de la el, implinesti cuvantul Scripturii care spune negru pe alb: "Se cade sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni".
Monahul trebuie sa fie supus si ascultator, intelegator, tolerant, exact cum spune Apostolul Pavel in Epistola catre Corinteni: "Dragostea toate le rabda, toate le iarta, nu se trufeste, nu se mandreste, nu cauta ale sale, nu tine minte raul, nu pizmuieste, nu uraste, toate le crede, toate le rabda, dragostea nu cade niciodata".

Prima ascultare a monahului, care trebuie indeplinita cu toata hotararea, este pazirea poruncilor lui Dumnezeu, date de insusi Mantuitorul Iisus Hristos care Ii cere monahului ca faptele sa-i straluceasca precum lumina in sfesnic, "ca lumea, vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri".
Chemarea trebuie sa fie neaparat sfanta, sa fie la inaltimea chemarii ingeresti.


Daca ne uitam in tot Patericul egiptean, vedem ca ascultarea trebuie sa aiba la baza ei supunerea neconditionata.

Autenticitatea ascultarii monahale consta intr-o deplina armonie intre staret si ceilalti vietuitori, privitor la muncile de zi cu zi, la ascultarile de zi cu zi si la tot ceea ce se desfasoara intr-o manastire.

Parintele Cleopa spunea: "Eu ma duceam primul la munca si ceilalti veneau toti dupa mine si cu dragoste munceam pana ce se batea clopotul de Vecernie, mancam si apoi mergeam cu totii la pavecernita, si apoi la chilie ne pregateam pentru Utrenie".


-Pilda despre taierea voii si ascultare ...

Unul, care a venit la manastire si s-a apucat de capul lui sa scrie un manuscris, staretul i-a dat porunca sa-l arunce in foc. Calugarul spunea: "Dar l-am legat cu aur, l-am scris cu miniaturi, m-am chinuit". "Arunca-l in foc." Si, dupa cativa ani de zile, cand era nevoie de respectivul manuscris, fratele l-a atentionat pe staret, crezand ca in felul acesta ii va aduce aminte de greseala facuta: "Parinte, acum ne-ar fi prins bine manuscrisul respectiv". "Du-te, deschide usa de la cuptor, ia-l de acolo si adu-l incoace". Si, in clipa in care s-a dus si a deschis usa la cuptor, a gasit acolo acel manuscris nears, tocmai ca sa se inteleaga ca focul nu mistuia lucrarea Duhului sau o lucrare spirituala de valoare. 

Dragostea staretului l-a ferit pe ucenic sa faca lucruri care sunt impotriva timpului si vremii lui mai inainte de a avea varsta duhovniceasca potrivita.


Parintele Calistrat, Manastirea Barnova
sursa http://www.crestinortodox.ro

SFÎNTUL ISAAC SIRUL ,,Învartoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei- smerita cugetare a inimii,,

  

   Un oarecare filozof din cei de odinioară, mişcat spre trîndăvia gîndirii şi simţind aceasta, s-a îndreptat numaidecît, ridicîndu-se dintr-odată.
Şi văzîndu-l pe el un altul, a rîs de el pentru aceasta. Iar el răspunse: «Nu m-am temut de aceasta, dar mă tem de nesocotire. Căci adeseori o mică nesocotire (a unei slăbiciuni) se face pricină de mari primejdii. Dar ajungînd în neorînduială şi îndreptîndu-mă îndată, m-am dovedit treaz şi n-am nesocotit nici ceea ce părea vrednic de nesocotit».
De fapt aceasta este filozofia, ca şi în cele foarte neînsemnate şi mici, făcute de cineva, să fie mereu treaz. Căci nedormind îşi adună comori de odihnă, ca să nu i se întîmple ceva protivnic.
Şi taie înainte de vreme pricinile; şi pentru lucrurile cele neînsemnate rabdă o întristare mică, înlăturînd prin ea pe cea mare.

Dar cei fără minte pun preţ mai mare pe odihna cea mică, care le e aproape, decît pe împărăţia care e departe, neştiind că mai bine este a îndura chinuri în luptă decît a se odihni pe aşternutul împărăţiei pămînteşti, pregătindu-şi osînda pentru trîndăvie.

Căci cei înţelepţi doresc mai bine moartea decît osîndirea pentru împlinirea vreunui lucru fără trezvie.

De aceea zice şi înţeleptul: «Priveghează şi ţine sub trezvie viaţa ta. Căci somnul este rudenie şi chip al morţii adevărate».

Iar purtătorul de Dumnezeu Vasile zice: «Celui ce se leneveşte în cele mici, să nu-i crezi că va fi vrednic în cele mari».
Să nu te leneveşti în cele prin care ai să fii viu, nici să pregeţi a muri pentru ele.
Căci lipsa de curaj e semnul trîndăviei. Iar maica amîndurora este neluarea lor în seamă.

Omul fricos este cel ce boleşte de două boli, adică de dragostea de trup şi de puţinătatea credinţei. Iar dragostea de trup este un semn al necredinţei.

Dar cel ce le dispreţuieşte pe acestea se întăreşte, pentru că crede în Dumnezeu din tot sufletul şi aşteaptă cele viitoare.

Îndrăzneala inimii şi dispreţuirea primejdiilor vine din una din aceste două pricini: fie din învîrtoşarea inimii, fie din multa credinţă în Dumnezeu.

Învîrtoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei, smerita cugetare a inimii. Nu poate omul cîştiga nădejdea în Dumnezeu, de nu şi-a întărit mai întîi voia măcar în parte. Căci nădejdea în Dumnezeu şi bărbăţia inimii se nasc din mărturia conştiinţei; şi din mărturia adevărată a cugetului.

Iar dacă inima nu ne osîndeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. Deci îndrăznirea vine din faptele virtuţilor şi din conştiinţa cea bună. Greu lucru este a robi trupului. Iar cel ce simte puţin din mărimea nădejdii în Dumnezeu nu va fi convins că e de neapărată nevoie să slujească acestui duşman aspru, care e trupul.

Virtutea constă nu în arătarea multor fapte felurite, săvîrşite prin trup, ci într-o inimă prea înţeleaptă prin nădejdea ei. Iar pe aceasta o uneşte cu faptele cele după Dumnezeu scopul cel drept.

Căci cugetarea poate săvîrşi binele fără fapte, dar trupul fără înţelepciunea inimii, nu se poate folosi. Omul lui Dumnezeu însă nu rabdă, cînd află loc pentru lucrarea cea bună, să nu-şi arate dragostea în osteneala lucrării pentru Dumnezeu.
În starea dintîi sporeşte totdeauna, în cea de a doua uneori sporeşte, alteori nu.
Să nu socoteşti că e un lucru mic ca cineva să rămînă totdeauna departe de pricinile patimilor. Iar Dumnezeului nostru fie slava în veci! Amin.


FILOCALIA ,Volumul X
SFÎNTUL ISAAC SIRUL ,, CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE ,,

TRADUCERE, INTRODUCERE ŞI NOTE de Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI - 1981

Viata si minunile Parintelui Arsenie Boca film

  Parintele Arsenie Boca a vazut lumina zilei in Tara Motilor. S-a nascut in 1910, pe 29 septembrie, in localitatea Vata de Sus, singurul copil a unei familii de oameni instariti. A facut liceul la Brad, unde s-a facut remarcat prin profunzimea gandirii si simtirii sale. Dupa terminarea liceului intra la seminarul teologic din Sibiu, dupa care isi ia licenta la Cernauti. Avand o inzestrare artistica deosebita, este trimis la Bucuresti, unde urmeaza Scoala de Belle Arte. 

A treia facultate pe care o urmeaza este medicina, vreme de trei ani, dupa care este trimis de mitropolitul Balan la Sfantul Munte Athos, la schitul romanesc Prodromul, al carui conducator spiritual atunci era Antipa Dinescu. Se pare ca scurta vietuire aici este prilejul unor experiente spirituale de exceptie. Din franturile povestite de parintele Arsenie, stim ca aici a postit vreme de 40 de zile neintrerupt, ca a avut o experienta iluminatoare. In 1939 se intoarce de la muntele Athos in tara si devine staretul manastirii Sambata de Sus, veche ctitorie brancoveneasca, care ajunsese o ruina, dupa ce a fost distrusa cu tunul de catre soldatii austrieci. In cativa ani, manastirea reinvie si la poalele Muntilor Fagaras ia nastere unul din cele mai puternice curente spirituale crestine din Romania interbelica.

"Fiecare dintre noi vrea sa fie inteles, sa fie iubit, sa fie iertat..."

Aceste cuvinte le-a rostit intr-una din ultimele luari de cuvant in public parintele Arsenie. El vindeca sufletul si, vindecand sufletul, vindeca si trupul. 

Parintele socotea ca boala apare in suflet si din suflet ricoseaza in trup. Multi oameni s-au intors spre credinta, dupa ce au fost vindecati de harul parintelui Arsenie. 

  Unul din calugarii de la Sambata de Sus povesteste: "In 1973, eram bolnav si eram atat de slabit, ca medicii nu mai stiau ce sa-mi faca. Cineva l-a adus la noi in casa pe parintele Arsenie. Mi-a pus o sumedenie de intrebari, ca sa vada ce fel de om sunt. Desi el stia multe dinainte despre oricare dintre noi, ma intreba totusi, ca sa vada cat sunt de sincer, cat gandesc eu de adancit, ce viziune am, toate simtirile mele. Totusi, cand m-a vazut, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-mi dea un impuls. Eram tare necajit din cauza bolilor care ma apasau. In ciuda varstei mele fragede, ma simteam distrus. El mi-a spus doar atat, foarte direct: ,,Mai Simioane, eu credeam ca esti mic, dar vad ca de fapt tu esti mare,,
Incurajarea lui a contat foarte mult pentru mine. Credinta lui in Dumnezeu ma facea si pe mine sa cred in ceea ce spunea. Mai tarziu, aveam sa vad ca parintele avea darul de a te vindeca pe loc, daca aveai credinta. Au fost cazuri in care cancerul a fost vindecat pe loc, acolo, in biserica. Eu am fost personal cu cineva din satul meu, cu doua femei: nora si mama. Mama avea cancer la piele, o sumedenie de umflaturi pe tot spatele, medicii nu mai aveau ce sa-i faca... si a fost vindecata pe loc". 

Parintele a facut medicina pentru a-i putea ajuta si trupeste pe cei care ii cereau ajutorul. Toti cei care se apropiau deschisi sufleteste de el, erau nu numai vindecati, ci si ocrotiti si inspirati in permanenta. 

minuni la Manastirea "Sambata"

Pogorata pe pamant ca un duh, inserarea de aur se stinge si se transforma in umbre mari, care aduc peste sat intunericul. Dar crasnicul mai are de povestit. "Cat despre celelalte fapte ale parintelui, savarsite aici, la Sambata, sunt prea multe ca sa le incapa o minte de om. De altfel, le stie tot satul. Pe masura ce timpul trece, in loc ca ele sa se stearga din amintire, se intetesc. Nu stiu, zau, pare ca cineva ar vrea dinadins sa-l tina pe parintele Arsenie aici, printre noi... Au mai fost si alti oameni de seama aicea, prin Fagaras, dar de nimeni nu se vorbeste ca de Arsenie Boca, nimeni nu ne-a intrat in suflet ca el. Nu stiu, e un dor, un fel de asteptare, de parca ar urma sa se intoarca de undeva. A murit si nu prea. Moartea n-a avut putere cu el. Vorbim de parca ne-ar astepta, si acum, in biserica." "Bunaoara", spune crasnicul, "parintele Dometie, ce a murit acuma, in 1995, a fost unul din ucenicii cei mai apropiati sufletului parintelui Arsenie, ca el l-a calugarit. Parintele Dometie era din Voila si-l chema Danila, erau 12 frati acasa la mama lor. Si odata, cand trecea el pe aici, pe langa Breaza de Fagaras, ajunge la o rascruce si cineva ii spune: "Nu-i asa!". Se uita in stanga, se uita in dreapta, nimic! Da sa plece, "N-ai plecat bine!", ii spune vocea, da sa plece iar, vocea la fel: "N-ai plecat bine!". Si ajunge acasa tulburat foarte. "Ce-i ma, Danila?", ii zice maica-sa de cum il vede. Duminica, de cum s-o crapat de ziua, parintele era pe drumul manastirii, spre duhovnicul sau, parintele Arsenie. "Ce-i ma, Danila?", ii zice si parintele si fara sa mai astepte raspunsul, dupa cum ii era obiceiul, caci le stia pe toate dinainte, ii spune: "Tu o sa mai treci pe acolo si o sa-ti mai iasa in cale, da spune-le ca a zis parintele Arsenie ca "asa-i"!". Si Danila a facut intocmai si duhurile rele au amutit pe loc. Si-atunci, vedeti dvs., cat de mare a fost parintele Arsenie, daca duhurile necurate numai la auzul numelui sau s-or cutremurat si-or disparut. Ba vorbea si cu pasarile si cu animalele, cum vorbim noi acuma. 

Un mos din sat
mi-a povestit o-ntamplare de necrezut. Cam inainte de cel de al doilea razboi, cand parintele era staret la "Sambata", s-a dus si el sa il vada si sa se planga de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo si n-a apucat sa ajunga si sa vorbeasca, asa ca a ramas peste noapte in manastire, gazduit de calugari. Dar cum nu avea somn, a iesit sa se dezmorteasca. Si ce sa vezi: pe o luna mare si plina, care lumina ca la amiazi, in mijlocul unui lan plin de flori, parintele Arsenie Boca vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el si il mangaia. Vazandu-l e mos, parintele, care era imbracat cu o sutana lunga si alba, ia spus: "Vezi! Fiarele astea m-asculta, numa voi nu ma ascultati!"."

Cele doua indracite

"Cand o zis el, parintele, inainte de-a muri, ca de-acolo de unde se va duce are sa ne ajute mult mai mult decat a facut-o pe pamant, o stiut el mai bine ce zicea. Ca de la moartea sa, de 15 ani, minunile de la mormantul sau nu mai contenesc. Ba se-nmultesc. Mai ales asupra indracitilor. Am vazut si eu cu ochii mei doua si ma podideste plansul si-acuma. Odata, acum vreo doi-trei ani, a fost adusa o femeie indracita la mormantul parintelui si, pe cand o apropiau cu de-a sila de mormant, femeia a inceput sa urle: "Nu vreau la Arsenie, nu vreau la Arsenie, ma arde Arsenie!". Apoi i-au pus icoana parintelui, ca nu pot sa-i spun fotografie, de vreme ce-i Sfant, i-au pus-o pe cap si indracita urla si spumega ca sa i-o ia de pe cap, c-o arde! Si dupa o vreme s-a linistit, s-a inseninat - prima oara dupa nu stiu cat amar de vreme, spuneau printre lacrimi parintii fetei, si lumea de acolo-si facea cruce, incremenita. Cealalta intamplare vazuta cu ochii mei a fost si mai devreme: era chiar in timpul bombardamentelor asupra sarbilor, din 1999. A fost adusa atunci la mormantul parintelui alta indracita si imediat asta a inceput sa zbiere cu glas barbatesc si neomenesc: "Am vrut sa va dau bombe si la romani, dar nu ma lasa Arsenie! Da, am vrut sa va dau si voua, la romani, dar nu ma lasa Arsenie!". Ca parintele tot asa se rugase si cand traia, in 1968, cand era sa intre rusii in tara, atata se rugase in altar, la Draganescu, ca a gasit parintele Bunescu podeaua altarului uda de lacrimi, si i-a zis atunci parintele Arsenie: "M-am rugat pentru neamul romanesc, sa nu ne lase la astia"." La despartire, crasnicul Gheorghe mi-a daruit o fotografie: o icoana a parintelui Arsenie Boca, Sfantul cel aspru, cu ochii de foc. "Ii cu putere mare, sa stii", mi-a zis, "am dus-o la mormantul parintelui de la Prislop, unde iarna si vara florile nu lipsesc si nu se ofilesc niciodata."

Parintele Arsenie Boca
sursa https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/pe-urmele-unui-sfant-despre-parintele-arsenie-boca.pdf

Cuviosul Paisie Aghioritul Pustnicul din Sinai

Crestinii  sensibili  se pot apropia de Domnul mai repede decat ceilalti,  daca...

– Părinte, cel sensibil este slab sufleteşte, este bolnav?

– Nu, mărimea de suflet şi sensibilitatea sunt ha­risme fireşti, dar, din păcate, diavolul reuşeşte să le exploateze. Pe un om sensibil îl face adeseori să exa­gereze lucrurile, ca să nu poată trece peste o greutate sau, dacă reuşeşte puţin s-o rezolve, mai apoi cedea­ză, îl face să deznădăjduiască, să se chinuiască şi, în cele din urmă, să se epuizeze. 

Dacă un astfel de om ar pune în valoare sensibilitatea moştenită, ea ar deveni cerească.

 Iar dacă o va lăsa ca să o exploateze diavolul, se va pierde. 

Pentru că dacă omul nu-şi pune în valoare harismele sale, atunci le exploatează diavolul. 

Şi astfel, aruncă darurile lui Dumnezeu. În loc să-I fie recunoscător lui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda. 

Cel sensibil, atunci când crede gândului său, poate sfârşi chiar şi la psihiatrie, în timp ce acela care este indiferent, cu al său „nu mă interesează", desigur nu merge bine, însă cel puţin nu sfârşeşte în psihiatrie. 

De aceea aghiuţă îi urmăreşte pe oamenii sensibili.

Alţii iarăşi îşi pun în gând, sau mai degrabă aghiu­ţă le aduce gândul, că au o neputinţă moştenită şi în­cearcă să-i facă să creadă că au ceva de acest fel.

      Îi înfricoşează ca să-i ameţească şi să-i netrebnicească fără motiv. Dar chiar de ar exista şi ceva moştenit, ni­mic nu poate sta înaintea Harului lui Dumnezeu. 

Vă aduceţi aminte de Sfântul Ciprian (pomenirea lui se prăznuieşte la 2 octombrie), care din vrăjitor a devenit ierarh al Bisericii şi mucenic al lui Hristos? Moise Etiopianul (pomenirea lui se prăznuieşte la 28 august), din tâlhar a devenit mai sensibil decât mulţi Părinţi mari. La ce măsură a ajuns! 

Când Sfântul Macarie a mers să-l cerceteze, Moise l-a în­trebat: „Ce să fac? Mă deranjează lumea şi nu pot afla linişte”. Iar Sfântul Macarie i-a spus: „Moise, Moise, eşti foarte sensibil! Să mergi în Arabia Pietroasă (Pustia cea mai dinlăuntru, în partea de nord-vest a Arabiei), pentru că tu nu poţi alunga lumea”. L-a întrecut în sensibilitate chiar şi pe Marele Arsenie, care era din familie nobilă, învăţat, om manierat, în timp ce acela era tâlhar. Iată, vezi ce face Harul lui Dumnezeu! Dar avea şi multă smerenie.

Cuviosul Paisie Aghioritul ,, Cuvinte duhovnicești.,, Vol. III. Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 45-47

Sfantul Siluan ,, Suferim pentru ca nu avem smerenie ,,

  Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. 

Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte.

Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? 

Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. 

Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” 

Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. 

 Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. 

Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.

De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”.

 Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. 

Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”.
Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”.
Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã. 

Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi?
Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele.

Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. 

Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.

Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. 

Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. 

Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE

Cuviosul Paisie Aghioritul
Corabia se scufunda in fiecare zi mai mult si mai mult...

  Oamenii au foarte multe probleme, si, cei mai multi, sunt foarte ametiti. Si-au pierdut orientarea. Incet- incet se indreapta spre a nu mai putea sa se controleze pe ei insisi.
Daca cei ce vin in Sfantul Munte sunt atat de tare zapaciti, atat de incurcati, cu atata neliniste, ganditiva: ceilaiti care sunt departe de Dumnezeu, de Biserica, cum vor fi ?

 Si vezi, in toate tarile, furtuna, ameteala mare. Sarmana lume - Dumnezeu sa se milostiveasca - fierbe ca oala minune. 

Si cei mai mari cum lucreaza! Bucataresc - gatesc, le arunca pe toate in oala minune si acum oala fluiera! Peste putin va sari supapa. Am spus unuia care avea o functie mare: "De ce nu luati aminte la unele lucruri ? Ce va fi ?". "Parinte, imi spune, mai intai raul era ca putina zapada; acum s- a facut un troian. Numai o minune poate ajuta".

Dar in felul in care inteleg unii sa ajute intr- o situatie, fac mai mare troianul raului. In loc sa ia unele masuri pentru invatamant, etc., fac mai rau. Nu cauta cum sa strice acest troian, ci il fac mai mare. Vezi, la inceput zapada este putina. Daca se rostogoleste la vale se face un bulgare. Bulgarele, adunand alta zapada, lemne, pietre, etc., incet- incet se face mai mare si mai mare, si in cele din urma se face un troian mare. Asa si raul: putin cate putin a devenit troian si se rostogoleste. Acum e nevoie de o bomba ca sa- l spargi. 

-Va nelinistiti, Parinte ? Ah, mi s- a albit barba inainte de vreme. Ma doare de doua ori. O data ca prevad o situatie si strig ca sa prevenim un rau ce e pe cale sa se produca si o data pentru ca nu se da importanta - poate nu din dispret - si se face raul, iar abia dupa aceea vin ca sa ii ajut.
Acum inteleg cat au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. 

Mucenici mai mari decat toti mucenicii, cu toate ca n- au murit toti cu moarte muceniceasca. Pentru ca mucenicii sufereau pentru putin, in timp ce proorocii vedeau o situatie si sufereau mereu. Au strigat, au strigat, si ceilaiti erau indiferenti.

 Iar cand a venit vremea si i- a ajuns mania lui Dumnezeu din pricina nepasarii lor, erau chinuiti si aceia (proorocii) impreuna cu ei.
Cel putin atunci la atat ajungea mintea oamenilor: lasau pe Dumnezeu si se inchinau idolilor. Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare. 

N- am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. 

Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12). Acum face ca un criminal, care atunci cand il inconjoara, spune: "Nu mai am izbavire ! Ma vor prinde !" - si sparge tot. Sau ca militarii, care in vreme de razboi, atunci cand li se termina munitiile, scot sulita, sau sabia si se arunca (in lupta) orbeste, spunandu- si: "Si asa suntem pierduti; sa omoram cat putem mai multi". 

Lumea arde. 

Pricepeti asta ? 

Au cuprins- o multe ispite.

 O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s- ar aduna toti pompierii, n- o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N- a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa- L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. 

Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins- o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute. Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: "Intr- o casa s- a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar". Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul.
Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. 

Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s- a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu sa copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.

Ce fel de suferinte are lumea

Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. in fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho- medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramadai si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr- o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste! Cata nefericire exista in lume! 

Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti... De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: "Doamne Iisuse" - vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.
Asigurari si ... nesiguranta 

Astazi lumea s- a umplut de asigurari si asigurari, dar, fiind departata de Hristos, simte cea mai mare nesiguranta. In nici o epoca nu a existat nesiguranta pe care o au oamenii contemporani. Si deoarece asigurarile omenesti nu- i pot ajuta, ei alearga acum sa intre in corabia Bisericii, ca sa simta siguranta duhovniceasca, caci vad cum corabia lumeasca s- a scufundat. 

Mare problema este increderea in Dumnezeu.
Anii pe care ii strabatem sunt foarte grei si foarte primejdiosi, dar in cele din urma va birui Hristos. Veti vedea ca vor cinsti Biserica. Numai noi sa fim corecti. 

Vor intelege ca altfel nu se face sat. Si politicienii au cam inteles ca daca cineva poate ajuta acum, in acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, acestia sunt oamenii Bisericii. Sa nu vi se para ciudat. Politicienii nostri au ridicat mainile in sus. Unii au venit si la Coliba mea si mi- au spus: "Calugarii trebuie sa faca misiune, altfel nu se poate". Ani grei!.
Daca ati sti in ce situatie ne aflam si ce ne asteapta!... Ce fel de cautare exista Pe vreme de iarna, intr- o zi au venit la mine vreo optzeci de oameni: de la studenti pana la regizori. Plangeau si intrebau daca pot studia Teologia. In lume situatia este iesita din comun. Toti cer ceva, fara ca cei mai multi sa stie ce cer. Unii cauta adevarul cu mandolina.

Dumnezeu sa se milostiveasca de noi! Cand citesc Psalmul 28 care este pentru cei ce se primejduiesc pe mare *, spun: "Dumnezeul meu, si pamantul, lumea toata, s- a facut mai rau ca marea deoarece ineaca lumea duhovniceste".
Si cand vine lume deznadajduita, le citesc psalmii 95 si 56: " Dumnezeul izbandirilor, Domnul, Dumnezeul izbandirilor cu indrazneala a grait. 

Inalta- te Cel ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri... Pe poporul Tau, Doamne, l- au impilat si mostenirea Ta au asuprit- o... Dar Domnul mi- a fost mie scapare si DumnezeuI meu ajutorul nadejdii mele".
Vine mare mangaiere. Printr- o privire spre cer sar schimba lucrurile. Dar, vezi, astazi oamenii nu se gandesc la Dumnezeu. De aceea nu afli legatura, nu te poti intelege.

Sa rugam pe Dumnezeu sa lumineze nu numai pe oamenii din biserica, ci si pe cei ce guverneaza, sa aiba frica de Dumnezeu, ca sa poata spune ceva. Putin, un cuvant luminat de ar spune, si iata, se schimba o situatie. Dar daca spun o neghiobie, pot ca intregul stat sa- l mototoleasca.
O hotarare buna e o facere de bine pentru lume. O hotarare rea este catastrofa. Nu numai la nefericirea materiala de care sufera oamenii ma refer, ca flamanzesc; nefericirea duhovniceasca este mai mare. 

Rugaciunea va ajuta mult ca Hristos sa- i lumineze intrucatva. Hristos ia surubelnita, o rasucire mica, o miscare inapoi... e in regula, toate se regleaza.
Cand Dumnezeu lumineaza pe unii oameni, atunci incet- incet raul se degradeaza singur.
Pentru ca raul singur se distruge pe sine, nu il distruge Dumnezeu. In cele din urma lucrurile vor veni la starea lor.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, volumul I ,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,, Editura Evanghelismos

Parintele Arsenie Boca ,, Despre durerile oamenilor ,,

  Lumea este primul vrăjmaş şi prima piedică în calea mântuirii. 

Prin lume se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unic cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17:9).
E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Duşmanii tăi sunt casnicii tăi - Matei 10: 36 ).
Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai te-ai încăpăţâna cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1:4); placul oamenilor (Efeseni 6:6) şi slava deşartă (1 Ioan 2:16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5:9), diavolul.
De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (1 Ioan 2:15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii, înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere.
Deci acum trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume. Căci zice Sfânta Scriptură: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie...
„Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că este de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta“.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate nimic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit“, în vreme ce se luptă după lege (2 Timotei 2:5), iar legea este dragostea, poate vedea lucruri minunate.


Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte.

- dacă se va mântui cel ce se sălbăticeşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18:35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătici împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte!
Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez!
Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina mântuirii este aproapele“.
De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea.
Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua.

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, lumea, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată

Însemnătatea mântuirii

Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni. Oamenii îşi dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic.
Dar pentru dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau mai degrabă spus fac totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să nu mai zic creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, n-ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii.

Se zbat oamenii aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare, veşnice.

Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.

Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este vorba de suflet, pe care dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre.
Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preţ aşa de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât Însuşi Dumnezeu“. De aceea spune Iisus Hristos: „Ce va da omul pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).

Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi. Cum se poate - întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în veşnicie, şi, totuşi trăiesc fără a se teme de ele?

Problema mântuirii veşnice nu este numai cea mai de preţ, ci este şi unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul Martei: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi te sileşti, dar un lucru trebuieşte“. Adică tot ce faci, trebuie să faci pentru mântuirea sufletului. Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).

Problema mântuirii este unică, deoarece avem un singur suflet.
Un Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur rău; unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda.
Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui.
Deci ca să ne mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta Scriptură spune: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). Mântuirea sufletului este lucrul cel mai important pentru om, este unicul, dar este şi ireparabil şi ireversibil, adică o dată pierdut nu se mai poate îndrepta; sau odată nefăcut nu se mai poate face. Nici o greşeală nu este mai mare, decât aceea de a nesocoti mântuirea. (Lupta împotriva lui Satan, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti 1994).

Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii este cunoaşterea de sine. Foarte important este să nu pierdem trenul mântuirii.

Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire

Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să ne osândim pe noi pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare, dar ce să fac, să deznădăjduiesc din pricina asta?
Niciodată! „Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire“. Noi păcătoşii îl avem pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel credincios.
Că iată, Sfinţi mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel, Moise, împăratul David, şi alţii tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad, iar tâlharul intră înaintea lor în Rai

preluare din -Părintele Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1,Editura: Credinta Stramoseasca
Anul aparitiei: 2012 

http://www.librarie.net/p/186023/despre-durerile-oamenilor-vol-1-din-invataturile-parintelui-arsenie-boca

Parintele Arsenie Boca

"In ziua Judecatii vom da socoteala pentru orice vorba desarta si rea"

  Să ne ferim de vorbirile nefolositoare 

   Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. Dacă se cade totuşi să vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. 

   Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai ales  între cei uniţi în Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe.

 Scris este că vom da socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă .

   Mijloacele prin care putem câştiga pacea lăuntrică şi propăşirea în virtute

 Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. 

Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor.    "Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea". Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! ... 

     

   Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. 

   Iisus grăieşte: "Biruieşte-te pe tine însuţi". Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere.

   Împotrivirea la ispite

   Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări. 

 De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ".

   Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi. Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut. Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite.

   

   Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi. 

  Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase.

  Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. 

   Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere. Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi. Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat.   

   Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu. 

  Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată aci şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. 

Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.
   

   Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe 

   Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. 

  În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat".

   Faptele dragostei 

   Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.

   Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia 

Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. 

Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate. 

Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.

 Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. 

Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...


   Despre viaţa monahicească 

  Trebuie să capeţi deprinderea de a te frânge pe tine însuţi în multe lucruri, dacă vrei să păstrezi pacea şi buna înţelegere cu alţii. 

Nu-i puţin lucru să trăieşti într-o mănăstire sau într-o altă viaţă de obşte. Să nu dai niciodată prilej de plângere împotrivăţi şi să fi credincios cu statornicie în acestea până la moarte. Haina şi tunsoarea însemnează puţin. Schimbarea obiceiurilor şi desăvârşita ucidere a patimilor face pe adevăratul călugăr. 

  Cel ce caută altceva decât pe Dumnezeu şi mănăstirea sufletului, nu va găsi acolo decât supărări şi suferinţe. Ai venit aici ca să slujeşti, nu ca să porunceşti. Află că ai fost chemat să suferi şi să te trudeşti, iar nu ca să flecăreşti într-o deşartă trândăvie.


  Despre rugăciunea cea curată 

  Că orice rugăciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugăminte, sau mulţumită sau slavă. Iară când mintea ajunge în stări duhovniceşti, atunci nu mai are rugăciune. 

 Una este rugăciunea şi alta este contemplaţia în vremea rugăciunii, deşi au pricina una în alta. Cercetează şi vei vedea că dacă mintea a intrat în contemplaţie nu mai e nici una din toate acestea, nici nu cere ceva în rugăciune. Foarte rar sunt aceia care să se fi învrednicit, cu multă voinţă, ca să ajungă la rugăciunea curată.

  Că aveau Sfinţii Părinţi obiceiul de a numi rugăciune toate pornirile cele bune şi toate lucrările cele duhovniceşti. Căci iată că vedem că atunci când preotul stă pregătit la rugăciune, cerând milă de la Dumnezeu şi rugându-se şi concentrându-şi mintea, atunci vine Sfântul Duh peste pâinea şi vinul care sunt în Sfântul Altar. Încă şi lui Zaharia, în vremea rugăciunii, i s-a arătat îngerul proorocindu-i naşterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casă în ceasul al şaselea, i s-a arătat acea vedenie care l-a îndemnat să cheme neamurile, când a văzut pânza cea pogorâtă din ceruri şi animalele care erau în ea. Şi lui Corneliu în vremea rugăciunii i s-a arătat îngerul şi i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. 

Parintele Arsenie Boca ,,CARAREA IMPARATIEI,, Editura Episcopia Ortodoxa  Romana a Aradului

http://www.libris.ro/cararea-imparatiei-arsenie-boca-EOA973-00000-001--p318565.html

Parintele Arsenie Boca

,, Cel cu adevarat smerit nu se indreptateste pe sine , ci rabda tot raul fara sa se tulbure ,,

 Răbdarea 

 Toate împrejurările şi toate necazurile, care nu au parte de răbdare, vor fi îndoit pedepsite. Că prin răbdare, omul leapădă primejdia. 

Împuţimea sufletului este maică a muncirii. Iar răbdarea este maică a mângâierii şi este o putere care se naşte din inimă largă. Şi această putere omul n-o află în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se află printr-o rugăciune strânsă şi prin vărsare de lacrimi.

 Îngustime sufletească

 Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufleteşti. Şi aceasta dă naştere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat şi care-i dă gustul lumii. Şi apoi se ridică asupra omului duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc şi celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îţi răspund: lenevirea ta. Şi leacul este smerenia minţii. 

 Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăţi.  Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul. Că pe măsura smereniei tale ţi se dă şi răbdare în primejdiile tale. Şi pe măsura răbdării tale ţi se uşurează sarcina necazurilor tale şi dobândeşti mântuirea.

 Despre rugăciune 

 În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca să cerem ceva, căci în acea Patrie a libertăţii, firea noastră nu se schimbă nici nu se abate din frică de împotrivire, ci desăvârşită este în toate. Lumea aceasta este o călătorie cu nevoinţe şi un stadion de alergare. Şi răstimpul acestei vieţi este vremea de luptă. În ţara unde e luptă şi în vreme de război, nu este nici o lege. Adică Împăratul nu pune margini şi măsuri ostaşilor Săi până la sfârşitul războiului, când toţi oamenii se adună în faţa porţilor Împăratului Împăraţilor şi fiecare este cercetat acolo, dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă dimpotrivă, a întors spatele (a fugit). 

* Prin smerenie, chiar dacă nu ai fapte, multe păcate ţi se iartă. 

  Iar faptele fără smerenie nu-ţi sunt de nici un folos; dimpotrivă, multe rele ne găsesc nouă.  Deci, Doamne, mă bucur de aceasta, în neputinţe, în necazuri, în temniţă, în lanţuri, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrăjmaşii ei, eu rabd toate, adică rabd ispitele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Dumnezeu. 

* Precum din iubirea pântecelui se naşte tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa vorbire şi din neorânduiala vorbelor, se naşte necunoştinţa şi ieşirea din minţi. 

 Grija de lucrurile lumeşti tulbură sufletul şi învăluirea cu ele tulbură mintea şi o scoate din liniştea ei. Se cuvine călugărului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrării celei din ceruri, mereu, în toată vremea, să fie fără de nici o grijă lumească pentru ca cercetându-se pe sine, să nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol de aceste lucruri, fără de încetare, ziua şi noaptea să petreacă în legea Domnului. Ostenelile cele trupeşti fără de curăţirea minţii, sunt ca un pântece neroditor şi ca nişte sâni uscaţi. Că prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoaşterea lui Dumnezeu. Că ele fac trupul să se istovească dar nu se îngrijesc să dezrădăcineze patimile din minte. De aceea nu vor secera nimic. 

* Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-şi păzeşte trupul neîntinat de vreo împreunare, ci cel ce se sfieşte (se ruşinează de sine) şi atunci când este singur. 

Dacă iubeşti înţelepciunea, goneşte gândurile ruşinoase, îndeletnicindu-te cu citirea şi cu rugăciunea cea neîncetată şi apoi te înarmează împotriva pricinilor firii. Căci nu poţi vedea în sufletul tău curăţire fără de acestea.

 Dacă eşti cu adevărat milostiv, atunci când eşti jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necăjeşti înlăuntrul tău, nici nu vorbeşti despre paguba ta altora. 

Despre adevărata smerenie

 Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit. 

Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit ci îşi cere iertare. Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră. 

Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră. Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi.

Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. Căci pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească.

 Despre clevetire

 Când cineva începe să clevetească pe fratele său de faţă cu tine arată-te posomorât la faţă. Dacă faci aşa, te păzeşti de clevetire şi în faţa lui Dumnezeu şi a clevetitorului. În acea zi în care deschizi gura ta ca să acuzi pe cineva, socoteşte-te mort în faţa lui Dumnezeu şi toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar părea că pe bună dreptate şi ca să zideşti, te-a îndemnat gândul să vorbeşti. În ziua în care eşti necăjit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios să se stăpânească la bine şi la rău, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic să te socoteşti pe tine în ziua aceea şi să te simţi ca un pătimitor pentru Hristos şi ca unul care s-a învrednicit ca să-L mărturisească. 

Despre milostenie 

Când dai ceva, celui care are nevoie, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul tău şi cu vorba fă-l să-şi uite necazul. Şi dacă faci aşa, bucuria este mai mare în mintea lui decât darul tău şi decât nevoia trupului. Amin. 

Războiul duhovnicesc 

Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite. Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:

"Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta." Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia. 

El are legi după care trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice credinţa dintre Sfinţi: "Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască".   

 Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă. 

 Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

 Lupte după lege

 Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. 

De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată. Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa: Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând. Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. 

Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire. Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. 

Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. 

 Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege. Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: "momeala aruncată de Satana". Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi". 

Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau "puii de drac", după cum îi numeşte Sfântul Maxim. 

Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. 

De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este". Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

Parintele Arsenie Boca ,,CARAREA IMPARATIEI,, Editura Episcopia Ortodoxa  Romana a Aradului

http://www.libris.ro/cararea-imparatiei-arsenie-boca-EOA973-00000-001--p318565.html

Arsenie Boca Primii pași pe Cararea Împărăției calitate superioara

  ,,Ispășirea de nevoie a păcatelor e de obicei mai aspră decât ispășirea de bunăvoie, pentru că și păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bunăvoie. ,,

Cu pacatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură.
Știind Dumnezeu nătângia (prostia, nerozia, neghiobia) noastră, nu ne lasă părăsiți în întunericul necunoștinței, ci ne trimite necazuri sau pocanie [canon] fără voie.
Asta-i ispășirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi și orice altă suferință.
 Ispășirea de nevoie a păcatelor e de obicei mai aspră decât ispășirea de bunăvoie, pentru că și păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bunăvoie.Cu toate acestea, tu, în neștiința ta, te poți împotrivi rânduielii lui Dumnezeu și ceea ce îți trimite Dumnezeu spre ispășire să strici și să întorci spre mai mare osândă – căci pe toate le poate Dumnezeu fără tine, dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine.
Nici tu nu te mântuiești fără mâna lui Dumnezeu și nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi și tu mâna. Destul îți este că te cercetează mereu și atât de mult te roagă să vrei să te mântuiești!

„CINE POATE SĂ SE MÂNTUIASCĂ?”

  Acela care se va putea lepăda de sine, care va birui „lumea” şi va putea călca peste toată puterea satanei; acela se va mântui.
Dar acestea toate se pot numai întru Hristos Iisus, căci mai mare este Cel ce este întru voi, decât cel ce este în lume. Când însă iubirea de sine devine ea cale de urmat, adică egoismul devine normativ de viaţă, acesta poate creşte şi creşte până la lepădarea de Dumnezeu, şi omul se descumpăneşte la minte. Orice egoist e, în străfunduri, un antihrist. 

Dacă însă lepădarea de sine - prima condiţie a urmării lui Hristos - a devenit, ea în noi, o realitate statornică, cunoaştem aceasta când vedem, cu bucurie, că nu mai avem vrăjmaşi, că putem face bine celor ce ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greşesc, cu alte cuvinte că ne menţinem în creştinism. 

  Acesta-i numai primul pas peste puterea satanei. Am ascultat de Domnul Hristos şi nu de el, „domnul” veacului acestuia, „nesupunere” egală cu declaraţia de război. Şi vai de cine n-a învăţat războiul nevăzut. Nici supraapreciere că duce la obsesie, nici subestimare, că devine nepăsare. Iată temeiul sf. Simeon Noul Teolog: „Fiecare dintre noi trebuie să cunoască pe Dumnezeu, pe sine însuşi şi pe demoni... pe demoni pentru că ei sunt de fapt vrăjmaşii noştri tăinuiţi şi pentru că ei luptă împotriva noastră prin mijlocirea noastră însăşi.” 

Cu minţi curate, luminate de Duhul Sfânt şi întărite de Adevăr, cu virtuţi ale voinţei asupra firii, flăcări ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni, mai adevărat zis: flăcări ale iubirii divine revărsate spre lume, prin smerită inimă omenească, însuşiri acoperite cu o „prăpastie de smerenie” - virtuţi de integrare în creştinism - cu de aceştia numai se războieşte satana, pentru că de „vederea” lor, care-l arde, nu mai are cum să se ascundă. 

 Pe noi, „creştinii cu numele” nici măcar nu ne trezeşte din „somn”. Cu noi, se luptă patimile noastre.
Mântuirea este Darul Mântuitorului care întâmpină nevoinţa omului. Dar aceasta, oricât de mare ar fi, nu poate „merita” sau „cumpăra” Darul. La sfârşit, după Învierea cea de obşte, cununa biruinţei definitive asupra răului şi morţii, o vor primi toţi cei ce au ostenit pe pământ pentru Adevăr.

 Asemănarea cu care a fost omul zidit, acum va străluci în toţi fiii lui Dumnezeu, când El va fi totul în toţi. Mântuirea este îndumnezeirea. Totul plecase de pe pământ, de la un „amănunt”: lepădarea de sine, sau iubirea de sine... două direcţii ale unui... cuvânt.


Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 73

Parintele Dumitru Staniloae ,,Intrebari si raspunsuri ,,

  Cainta este trezita si sustinuta de intui­tia prezentei unei autoritati mai presus de noi, fata de care ne simtim responsabili, dar care ne da si putere sa facem tot mai mult, daca i-o cerem.

 Cainta este relatie intre noi si cineva mai presus de noi. Ea ne arata ca fiind in legatura cu acel cineva.
Dar, cum am spus, cainta nu e numai judecata asupra celor trecute ale mele, ci si o incredere in posibilitati mai mari din puterile mele intarite mereu de puterea lui Dum­nezeu cel infinit. Ea e socotita, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai inalta dintre virtuti. In aceasta calitate din urma ea ni se vadeste de asemenea stand intr-o legatura cu izvoare de putere de dincolo de om.

Pe de o parte, ea e o necontenita nemultumire cu orice stare in care ne aflam, pe de alta parte, este o incredere statornica si neclintita in posibilitatile uriase. “Sunt cel mai mare paca­tos”, spune totdeauna omul caintei, “sunt un nevrednic”.

Cu toate acestea, el nu-si pierde nici o clipa nadejdea, nu-l cu­prinde nicidecum gandul ca va fi pierdut, el nu se lasa scu­fundat in descurajare si in lancezeala mortii sufletesti.
Se da ca explicatie a acestei persistente in taria sufleteasca faptul ca omul ce se caieste are incredere in Dumnezeu, ca intr-un factor deosebit de el. Dar increderea e ea insasi o putere launtrica.

Asadar, pe de o parte se face aici expe­rienta neputintei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident ca e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste si adanci ale rezervorului de putere spirituala universala ale lui Dum­nezeu.
Cainta e o relatie cu Dumnezeu, atat prin caracterul ei de judecatoare absoluta, cat si prin barbatia nedescura­jata cu care indeamna pe om spre mai bine.

Cainta este cea mai inalta dintre virtuti nu pentru ca este ea insasi o virtute infaptuitoare in rand cu celelalte, ci pentru ca, ramanand mereu nemultumita cu ceea ce reali­zeaza aparte, ea este un motor al tuturor virtutilor.
Daca n-ar fi cainta, n-ar fi tendinta de depasire in om. Cainta e o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiu­nea dupa mai bine. Prin ea, calcand omul peste sine insusi si judecandu-se in numele pretentiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridica mereu mai sus.

 Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristica ce o da caintei Sfantul Isaac Sirul socotind-o mijloc de continua desavarsire a omului, un mijloc care el insusi se desavar­seste necontenit.

Sfantul Isaac Sirul compara lumea aceasta cu o mare, iar cainta cu o corabie care ne trece la tarmul vietii fericite de dincolo, in raiul a carui fiinta e dragostea.

“Precum nu e cu putinta, zice, sa treaca cineva marea cea mare fara corabie, asa nu poate trece cineva la dra­goste, fara temere. Marea cea furtunoasa asezata intre noi si raiul spiritual o putem trece numai prin corabia caintei, purtata de vaslasii fricii.

 Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc bine corabia caintei, prin care trecem marea lu­mii acesteia spre Dumnezeu, ne inecam in ea. Cainta e co­rabia, frica este carmaciul; dragostea e limanul dumneze­iesc.

 Deci ne asaza frica in corabia pocaintei si ne trece marea cea furtunoasa si ne calauzeste spre limanul dum­nezeiesc, care este dragostea, la care ajung toti cei ce oste­nesc si s-au luminat prin pocainta. Iar cand am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu.Si drumul nostru s-a desavarsit si am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta”(Cuv. 72, op. cit, p. 283).

Drumul pe marea vietii acesteia, daca vrem sa fie o continua apropiere de tarmul raiului, de tarmul dragostei, care e Hristos Insusi, si nu o ratacire fara ancorare si pana la urma o scufundare in bezna ei, daca vrem sa fie, adica, un drum spre desavarsire si spre viata, trebuie sa-l facem neinterupt in corabia caintei pentru nedeplina dragoste ce am aratat-o prin pacatele noastre, pentru ca vointa unei iu­biri mai mari ne mana tot mai departe. 

Ea ne tine deasupra valurilor uriase ale raului sau egoismului ce se ridica din noi si ne duce tot mai inainte.

Numai asezati in barca pocaintei calcam in fiecare clipa peste valurile pacatoase ale egoismului, care tind sa se ridice din adanci dedesubturi din noi si de sub noi.

 Numai prin ea suntem mereu deasupra noastra si in miscare dincolo de punctul la care ne aflam, mai aproape de dragostea deplina, mai aproape de raiul in care se afla pomul vietii, adica Hristos, izvorul dra­gostei ce nutreste spiritul nostru.

Desigur, de o anumita masura a dragostei, care tot spo­reste, avem parte si inainte de a ajunge la tarmul de azur al dragostei depline a raiului. Aerul acelui taram ne iese inainte cu mireasma lui tot mai bogata, pe masura ce ne apropiem. Dragostea noastra si in general toate celelalte virtuti sunt tot mai pure, tot mai aproape de deplinatate pe masura ce inaintam spre imparatia dragostei.

De aici se vede ca pocainta nu trebuie sa fie despartita de iubirea de Dumnezeu si de semeni.Ne caim numai pen­tru ca avem dragoste. Ne caim pentru ca am calcat porun­cile dragostei, sau socotim ca n-avem destula dragoste. 

 Sa nu ne mire faptul ca tumultul de pofte si de patimi egoiste, ca raul in general este asemanat cu un ocean. Exista o im­paratie adanca a raului, cum exista una inalta a binelui, exista un drum lung in depasirea tot mai deplina a egois­mului pacatelor.
Oceanul raului este intunecat, tumultuos, omorator de spirit, anuland libertatea, ucigator de curatie si liniste; e ne­gru, e subteran, e inabusitor, ca un noian de ape, pe cand oceanul binelui, al dragostei, e mai degraba ca un vazduh infinit fara de care nu putem trai, fara ale carui adieri nu pu­tem inainta, un vazduh sau o atmosfera curata, care ne da respiratie larga, care filtreaza in noi o viata reinnoita si o bucurie necontenita si negraita; e atmosfera de dragoste si de comuniune curata, datatoare de viata, care trezeste toate puterile noastre sufletesti si le da puterea sa inainteze.

Cum se face ca prin cainta ne desprindem treptat de oceanul raului, din miile lui de imbratisari si avansam spre imparatia dragostei depline? Ce face din cainta un vehicol spre lumea dragostei? Cainta este focul care mistuie trep­tat egoismul din noi. Toate patimile care se involbureaza in noi, iscate adeseori din adancuri intunecate de dincolo de noi, intaresc egoismul nostru. Fie ca sunt patimi trupesti, fie ca sunt sufletesti, ele nu sunt decat capetele aceluiasi balaur, al carui nume este egoismul.

Cainta pandeste nein­cetat orice ridicare a capetelor acestui balaur, orice incer­care a lui de a se hrani, de a se intinde in largul sufletului, de a umple cu duhoarea lui gandurile, actele, cuvintele noastre bine intentionate, de a-i slabi puterile de a se tine in contact cu vazduhul dragostei, de a-l atrage la fund. Ea taie cu palosul ei, rand pe rand, capetele lui, il arde cu fla­cara trezviei autocritice, il alunga cu buna mireasma a smereniei. Ce poate lovi mai mortal mandria noastra egoista decat prezenta perpetua a gandului ca nu suntem nimic, ca tot ce am facut e rau, e netrebnic?

Caci piedica cea mai mare si continua in calea inaintarii spre dragoste este egoismul.Pana nu omori deplin egois­mul, nu poti avea dragoste adevarata, pura si deplina fata de nimeni. Trebuie sa lasi mult in urma ta talazurile ocea­nului de egoism, ca sa simti mangaindu-te in fata si de jur imprejur aerul ce-ti vine din imparatia dragostei. Cine se iubeste pe sine, cine e plin de parerea de sine, cine se so­coteste pe sine ca realitatea cea mai de seama nu poate iubi pe altii.

A iubi pe altii inseamna a te uita pe tine, a te depasi mereu pe tine, a te socoti pe tine nimic. Iubirea de altii se consolideaza in noi prin cainta si smerenie neintre­rupta. Egoistul se vede pe sine umflat in proportii care acopera toata realitatea. Orice lucru el il considera ca un bun ce trebuie sa fie al lui, orice persoana o cantareste cu in­teresul de a si-o face de folos, sau cel putin cu grija de a evita pericolul ce ar putea veni de la ea pentru suprematia sa.

In toate lucrurile, in toate actiunile, egoistul isi proiec­teaza persoana sa, pe ea o vede, ei ii slujeste, ei i se inchina, ea ii este dumnezeu, sau, mai bine zis, idol in locul lui Dumnezeu.

 Insasi fiinta lui autentica se ineaca in egoism. Atentia fata de altii este numai o maniera tactica, pentru a-si servi in fond tot interesele sale. Umplandu-si astfel in chip mincinos tot orizontul cu eul sau neautentic, ingradindu-se din toate partile cu sinea sa mincinoasa, evident ca nu poate vedea pe altii drept ceea ce sunt ei insisi, dezinteresat, cu dragoste adevarata, cum nu poate vedea nici si­nea sa autentica incadrata in ansamblul iubitor al tuturor, in orice pornire spre altii se impiedica de sinea sa neauten­tica, orice picatura de generozitate e otravita de o preocupare egoista.

Dragostea e iesirea din cercul magic si iluzo­riu al egotismului, cerc intins ca intr-un vis amagitor la in­finit. E iesire din temnita intunecoasa a eului si intrare in viata de comunitate, de solidaritate, in imparatia dragostei, care ii cuprinde pe toti.

Parintele  Dumitru Staniloae  ,, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe,, Ed.Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane